Vom încerca pe parcusul acestei rubrici să prezentăm aspecte teoretice dar şi practice referitoare la proceduri judiciare, spețe și legislație.
Bineînțeles, cu o glumă despre ”mersul justiției”, la final.
Știm cu toții că avem zi de zi o multitudine de obligații, dintre cele mai diverse și din varii domenii.
Dar drepturile ni le cunoaștem?
I.Dreptul la tăcere
Voi prezenta în acest capitol dreptul ”la tăcere” prevăzut de art. 70 alin. 2 cod procedură penală.
”Învinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridica a acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum si dreptul de a nu face nici o declarație, atragându-i-se totodata atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa.”
Ce presupune aceste drept ”la tăcere” cum mai este denumit? Că orice persoană, în fața organelor de cercetare penală sau a instanței de judecată, are dreptul să refuze să dea declarații.
Acest drept, în doctrină, este interpretat ca un drept fundamental și nu ca o recunoaștere a vinovăției sau refuz de colaborare cu organele de cercetare penală sau instanța de judecată.
Nu sunt rare cazurile când li se atrage ”atenția” persoanelor ce sunt chemate în fața organelor judiciare, că ”ar fi mai bine să dea aceste declarații”, pentru că altfel sunt privite ca fiind vinovate, deși în codul de procedură penală, la art. 5 ind. 2 se prevede că
” Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotârare penală definitivă. ”
Prin urmare, dreptul nostru de a nu declara nimic, consființit de textele de lege sus menționate dar și de Constituția României, trebuie privit ca un drept fundamental și fiecare justițiabil trebuie să solicite a fi aplicat ori de câte ori consideră necesar.
II.Da’ cu divorţul si copiii cum e?
În vechea reglementare a procedurii divorțului se stabilea, la art. 42 din Cod familiei, că
”Instanta judecatoreasca va hotara, odata cu pronuntarea divortului, caruia dintre parinti vor fi incredintati copiii minori. in acest scop, instanta va asculta parintii si autoritatea tutelara si, tinand seama de interesele copiilor, pe care de asemenea ii va asculta, daca au implinit virsta de zece ani, va hotara, pentru fiecare dintre copii, daca va fi incredintat tatalui sau mamei.”
Care erau efectele imediate ale acestei reglementări? Părintele căruia îi era încredințat minorul spre creștere si educare putea să însoțească minorul în străintate fără acordul celuilalt părinte sau putea să mandateze o altă persoană să obțină pașaport pentru minor, să încaseze alocația pentru minor să să exercite anumite activități în numele minorului.
În noua reglementare a codului civil, la art. 397 se prevede că
”după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor soți, afară de cazul când instanța decide altfel.”
Din economia acestui text putem trage concluzia că ambii părinți, la fel ca și în vechea reglementare a codului familiei, pot exercita autoritatea părintească față de copil, în mod egal, fără nici un fel de discriminare.
Dar, din analiza acestui text de lege, se poate deduce că pentru a-i obține, de exemplu, pașaportul unui minor, e nevoie de acordul ambilor părinți sau doar de cel la care s-a stabilit domiciliul, potrivit art. 403 cod civil?
Apreciez că fiecare justițiabil, ce va ajunge în fața instanței pentru divorț trebuie să aibă în vedere dar și să ia în calcul ce se întâmplă în aceste situații. De ce fac asemenea afirmații? Deoarece în cazul în care minorul are nevoie de pașaport pentru a călători în străinătate, este posibil ca autoritatea competentă în a elibera asemenea documente să solicite acordul ambilor soți. Și, în cazul în care raporturile dintre foștii soți nu sunt dintre cele mai amiabile, există riscul unor șicane – nedorite dealtfel – în sensul opoziției la eliberarea documentului necesar sau chiar a refuzului de a-și da acordul pentru ca minorul să călătorească în străinătate.
Din punctul meu de vedere, ar trebuie că justițiabilii ce se află în asemenea situații, respectiv a unei proceduri judiciare de divorț, să chibzuiască bine dacă aleg varianta prevăzută de art. 397 noul cod civil sau cea prevăzută de art. 398 cod civil, referitoare la exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, tocmai pentru a preveni, ulterior desfacerii căsătoriei, apariția unor situații de felul celei expuse mai sus.
Cum în prezent procedura privitoare la desfacerea căsătorie și încredințarea minorilor este mult simplificată față de reglementările anterioare, va exista tentația reclamantului, în special, de a fi de acord cu desfacerea căsătoriei prin acordul părților și o tutelă comună a minorilor, dar fără a lua în calcul consecințele ulterioare, când pentru orice act administrativ referitor la minor, trebuie să apeleze la fostul soț.
În viitorul număr vă vom prezenta procedura privind restituirea taxei speciale de înmatriculare a unui autovehicul achiziționat din statele membre UE și dreptul la apărare.
Si gluma promisă:
”Un client îşi întreabă avocatul:
-Cât cereţi pentru o consultaţie?
-100 de euro pentru trei întrebări.
-Nu este un pic cam scump?
– Ba da? Şi care este a treia întrebare?”
(avocat Daniel Zoiţa)
