Din jurnalul unui consilier de centru-dreapta
Todirel CĂLUGĂRIŢA
2.DREPTUL LA REZDROBIRE. A devenit o ştiinţă să mănânci nepedepsit (când lesne-ţi poţi săpa,cu propria furculiţă,mormântul),dar a rămas o aventură să treci strada.
Deprindem greu constantele acestei aventuri într-un secol al post-vitezei,când s-a acutizat conflictul dintre cele două civilizaţii ce au străbătut istoria: a cavalerilor şi a pedestraşilor.Competiţia dintre acestea a degenerat astăzi,până la lupta surdă,fratricidă,purtată pe străzi,între şoferi şi pietoni.
Aşa cum am constatat deunăzi,pe trecerea de pietoni ce traversează strada Sucevei dinspre “Imperial” spre Ocolul Silvic,când un bolid – despre care n-aş putea şti dacă mergea prea repede sau zbura prea jos – a fost la un pas să strivească doi indivizi întâmplaţi pe-acolo: un naiv (ce-şi închipuia că lumea-i a lui şi “zebra”-i,uneori,a pietonilor) şi un gură-cască (ce dormea pe el şi pe “zebră”,la câţiva paşi în spatele primului).
Ca să fiu sincer,viteza bolidului ar fi făcut imposibilă stârpirea amândurora.
În primul rând,că şoferul fie că îi vedea dublu,fie că n-avea ochi pentru ei.În al doilea rând,că i-ar fi fost cel puţin dificil ca,după ce l-ar fi făcut una cu asfaltul pe naiv,să mai aibă prezenţa de spirit spre a-l prinde pe trecerea de pietoni,în timp util,şi pe gură-cască.
Astfel că treaba ar fi fost fost făcută de mântuială,iar căscatul ar fi scăpat în propria-i viaţă,apoi precis că ar fi întâlnit vreo parteneră afectivă cu care ar fi puit regretabil (şi-ar fi întins vrejul precum dovleacul şi ar fi umplut lumea de castraveţi).Fiind evident că gurăcăscitatea-ca-lipsă-de-precauţii (un soi de cecitate a minţii) se manifestă şi în traversarea partidelor de amor,nu numai a străzilor: “Ne-am născut dintr-o sticlă de whisky,într-o sâmbătă noaptea”,spunea urmaşul unuia ce dăduse cep situaţiei,omiţând să pună “astupuşul”.
Mai mult,trebuie luat în calcul că primul pieton ar fi fost zdrobit necorespunzător la o astfel de viteză,de aici rezultând cheltuieli cu transportul la spital,cu îndepărtarea sângelui şi a puţinului creier de pe caldarâm şi de pe tapiţeria maşinii,cu spitalizarea,cu avocaţii… Başca neplăcerile produse de familia agasantă şi de ziariştii insistenţi,ca să nu mai amintim în zadar de opinia publică la români.
Nu dau reţete,dar în acest caz s-ar putea exercita dreptul la rezdrobire,potrivit căruia şoferul care a zdrobit parţial un pieton naiv mai are dreptul la o încercare,înainte de a aborda următoarea victimă.Sigur că acest drept încetează atâta timp cât pietonul este proiectat pe capota bolidului,de unde se încăpăţânează să se bucure de toate drepturile conducătorului auto.
În orice caz,orice pieton ar trebui să-şi evalueze riscurile atunci când se încumetă să traverseze:să fie acuzat de violare de domiciliu sau de tulburare de posesie – dacă trece prin parbriz ca să se odihnească în habitaclu; să fie cercetat pentru părăsirea locului faptei- dacă viteza cu care intră prin parbriz îl face să părăsească bolidul prin geamul din spate;să i se pună în cârcă şi acuzaţia de “port de armă albă”,ca negrilor în vremea apartheidului de către şoferii albi – când proprietarul autoturismului căruia i-a spart parbrizul şi geamul din spate prin traversarea habitaclului cu propriul trup îi înfige nervos un pumnal între omoplaţi.
Închei cu o vorbă a lui Samuel Beckett pentru toţi” pietonii văzduhului”:văzduhul e plin de ţipetele noastre,dar obişnuinţa e o mare surdină,mon semblable!
