2.Voltaire – CANDID SAU OPTIMISMUL
Todirel CĂLUGĂRIŢA
Nu există enormitate care,înainte de a ieşi în lume,să nu-şi fi găsit tot confortul în ţeasta vreunui filozof. Însăşi ortografia o trădează,căci scriem “filozof”,adică iubitor (gr.”philos”) de întunericul (gr.”zophos”) – din cap,pesemne (şi nu scriem “filosof”,recte iubitor de înţelepciune – gr.”sophia”).
În cartea lui Voltaire,tâmpenia care se cerea combătută aparţinea lui Leibniz,filozoful din Hanovra,care susţinea că lumea,cu Binele şi Răul ei,aşa cum este,e cea mai bună cu putinţă,căci între variatele formule de lumi posibile,D-zeu a ales-o deja pentru noi pe cea mai bună. În consecinţă,mentorul lui Candid,preceptorul Pangloss,care preda inclusiv TONTOLOGIA,conchidea că e o prostie să spui că toate-s bune:trebuie să spui că toate sunt cum nu se poate mai bune şi că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.
Lume pe care Voltaire nu întârzie să o devoaleze,chiar dacă “pe dos”,punând la încercare consecvenţa lui Pangloss:umplându-l de boli lumeşti (ca urmare a lecţiilor de fizică experimentală predate unei fete docile,în tufişurile din Thunder-ten-tronckh,atât cât îi permitea raţiunea suficientă),lăsându-l cu nasul mâncat,fără un ochi şi într-o singură ureche,dându-l pe mâna Inchiziţiei ca să-l spânzure – dar nu de tot,punându-l pe masa de disecţie,osândindu-l la galeră sau administrându-i bătăi prin interpuşi. Dar,cu atât mai rău pentru fapte,Pangloss nu părăseşte mirajul închipuit de idealiştii germani,nici de-ar crăpa.
Iluzia că oamenii ar trăi în cea mai bună societate posibilă îl însoţeşte pe discipolul Candid,junele metafizician căruia îi citeai sufletul pe faţă,într-un şir nesfârşit de aventuri dintre cele mai captivante,prin ţări şi printre evenimente,şi este dezminţită la tot pasul de fapte. Tot atâtea prilejuri,pentru autor – “creatorul limbajului improvizat,rapid,concis,al jurnalismului”(Lamartine) – de a-şi îndrepta săgeţile către nemţi,pamfletari,actori,cartofori,nobili,teologi şi chiar către sine (când Candid îi urmăreşte propria-i piesă de teatru).
De ce am devenit “recititor” al acestei cărţi? Pentru a constata,odată în plus,că personajul său principal nu este doar un naiv,în sensul pasivităţii fraierului “liber de contract”(germ.”Freiherr),deci pe cale de a-şi întâlni şmecherul,deci prostul care să-l prostească. Candid nu rămâne cantonat,cu magistrul său,într-un optimism care să-i permită “să afirme cu înverşunare că toate sunt bune atunci când îţi merge rău”,ci lucrează la îmbunătăţirea propriei vieţi,oscilând între “zvârcolirile neliniştii şi letargia plictiselii”.
Curiozitatea lui nu mai este a unei fiinţe candide,căci se depune peste tot.Rând pe rând,cad victimă propensiunilor sale metafizice însoţitorul Cacambo,savantul manichean Martin (ales în urma unui casting avant-la-lettre ca omul cel mai scârbit de starea lui şi cel mai nenorocit din toată ţara; şi pentru care “lumea a fost creată ca să ne facă să turbăm”),doamna din lumea mare,senatorul Pococurante,dervişul filozof şi moşneagul care se odihnea în faţa casei,la umbra unor portocali.
Singurul mijloc de a face suportabilă viaţa îi este relevat de acesta din urmă:să-şi lucreze fiecare grădina,să muncim fără să ne gândim (oare unde am auzit un slogan asemănător?!),fiindcă “munca alungă din preajma noastră trei rele mari:urâtul,patima şi nevoia”.
Aşadar,aceasta nu este o carte care să-ţi cadă din mână. Dar nici care să încapă pe mâna neiniţiaţilor – căci ar pierde prea mult timp căutând pe unde să-i strecoare bateriile.
