Din jurnalul unui consilier de centru-dreapta
Todirel CĂLUGĂRIŢA
“îmi pun cravata şi îmi scot creierul” – aceasta era reţeta de succes la Hollywood pentru scenariştii filmelor de serie.
Aidoma lor,când lucrurile nu mai vor să însemne nimic,când evenimentele
sunt stoarse de noima liniştitoare,îmi aprofundez cu intenţie stările negative (plăcere de durere),caut fundul paharului,cu gândul să obţin,într-un târziu,bunăstarea psihică. Îmi compun o mină precum cea a filozofului Socrate (“Ce de lucruri care nu-mi trebuiesc!”) în timp ce străbătea belşugul pieţelor greceşti (atât că nu-mi iese decât ceva gen uitătura vulpii către strugurii la care n-ajunge). După care,mă insinuez printre vitrinele târgului de pe Şomuz,scoţându-mi cinicul personaj la plimbare.
Sunt în stare chiar să intru în două-trei magazine.Ce caut,nici eu nu ştiu.Căutare de negăsire? Căci sunt sătul,ca şi mata,mon semblable,de alintaroma din cafea,de bifidusul din iaurt,de fainoşagul din pateu,de nuplecabilitatea din bere şi de toate e-urile din rest.
Şi totuşi. Zilele trecute am dat,în zona Pieţii “Mihail Sadoveanu”,peste nişte beţe (că doar n-o să le dezmierd cu diminutivele “beţişoare” sau,mai rău,”beţigaşe”) pentru urechi.Cu două capete,pentru căscaţi – ca să nu-şi scoată ochii cu eventualul capăt fără vată. Acestea prezintă avantajul că,dacă ţi le înfigi până la creier în pavilioane,de parcă trompa de pe-acolo n-ar fi a ta,ci chiar a lui Eustache (în loc să-ţi bagi,gospodăreşte, mâinile până la coate în canalele aferente),te trezeşti înainte de a introduce în întregime şi al doilea capăt. Astfel că poţi participa personal la extragerea lor cvasitotală din ţeastă.
Nu e de neglijat nici aspectul că întregul ritual de înfigere poate să se desfăşoare cu degetul mic ridicat,adică într-un suprem gest de distincţie care nu are cum să scape atenţiei celor din jur. Aceasta pentru că,având procurat obiectul,nu mai este necesar să te extragi dintre convivi îngăimând vreo scuză,pentru a-ţi scobi urechile sau altceva precum dacii ocupaţi,manu propria.
Mărit la dimensiuni suportabile,un astfel de obiect poate fi văzut la ceas de seară,deocheat,pe canalele în care televiziunile deversează jeguri,pe post de dildo bicefalic,în compania a câte două dame scărpinabile care îl iau la refec cu mare râvnă.
Mă aştept ca,într-una din zile (“Români,vi se pregăteşte ceva!”),să aflu că există şi ustensile pentru mucoasele nazale,pretabile la întocmirea biluţelor,în direct din parlament,de către politicienii nedeprinşi,ca Adrian Năstase,cu origami.
Căci drumul până la Marele nimic e pavat cu micile nimicuri,flecuşteţe care îţi opresc mintea exact atât cât să nu omiţi a-ţi intromite mâna în buzunar spre a efectua plata pentru ele.
