*Fălticeni, locul înfruntărilor cu şeful antiunioniştilor, Nicolae Istrati
*Rădăşeni, satul capitală de judeţ, cu cei mai mulţi unionişti din zonă
Actul unirii Moldovei cu Ţara Românească reprezintă încununarea unor eforturi şi aspiraţii multiseculare a românilor.Aşezaţi în „calea răului” , de fapt un loc binecuvântat de Dumnezeu, românii s-au mlădit de-a lungul timpului în anumite conjuncturi europene, de cele mai multe ori nefavorabile pentru a-şi împlini aspiraţiile. Nu întâmplător avem proverbul „Capul plecat sabia nu-l taie”, dar, am spune noi, nici mare demnitate nu are.
Una din armele fine ale inteligenţei noastre cum remarca cel mai mare istoric al neamului, Nicolae Iorga, a fost ideea unităţii lingvistice şi religioase, deşi în practica politică nu prea am fost uniţi.
Anul 1859 nu este numai rezultatul unei conjuncturi europene favorabile, el reprezintă voinţa majorităţii românilor susţiniţi cu mare ardoare ţn marile centre europene şi în ţară.
Fălticenenii au vrut unire, cu Nicu Gane în frunte
La Fălticeni, încă din 1856, s-a format un comitet unionist al cărui preşedinte era vornicul Alecu Botez Forăscu. Marea majoritate a populaţiei era favorabilă unirii, dar erau şi unii potrivnici, din caza unui patriotism local limitat.
Se punea problema viitoarei capitale a României Mari , care firesc trebuia să fie Bucureştiul, Iaşiul urmând să nu mai aibă aceeaşi importanţă, în noul cadru istoric.
Mihai Kogălniceanu care a afirmat răspicat „ Să crească troscot pe străzile Iaşului, dar unirea trebuie să se facă”.
Sprijiniţi de caimacanul Nicolae Vogoride, antiunioniştii, în frunte cu Nicolae Istrati, de la Rotopăneşti, au reuşit să falsifice alegerile de la 1857.
Destituirea, în primăvara anului 1857, a profesorului Nicolae Verdeanu, un unionist înflăcărat, a accentuat protestele celor nemulţumiţi de abuzurile administraţiei. Au fost înaintate memorii semnate de foarte multe persoane, în frunte cu Nicu Gane, autorităţilor locale şi lui Victor Place, consulul francez de la Iaşi.
Doborârea stâlpilor de telegraf, de către unionişti, a avut drept rezultat împiedicarea punerii în practică a ordinelor de la Iaşi, de reprezentanţii lui Vogoride.
La sfârşitul anului 1857, Vogoride trimite decrete de boierie unor fruntaşi unionişti, sperând să-i atragă de partea sa. Respingând categoric aceste false onoruri, tinerii vizaţi, în frunte cu Nicu Gane, în ziua de 6 decembrie 1857, ziua onomastică a caimacanului,
s-au strâns la primărie, unde, în faţa mulţimii adunate, au aruncat cu pietre în tabloul lui Nicolae Vogoride. Destituirea lui Nicu Gane nu a făcut decât să-i sporească popularitatea.
Alături de această mare personalitate s-au remarcat fraţii Manolache, Costache şi Dimitrie Morţun, fraţii Iancu şi Vasile Cantacuzino, fraţii Matei şi Alecu Millo, fraţii Dimitrie şi Alecu Grigoriu(Văsescu), stareţii de la mănăstirile Râşca şi Slatina, şi foarte mulţi ţărani din zonele limitrofe Fălticeniului.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859, la Iaşi, şi la 24 ianuarie 1859, la Bucureşti, a pus marile puteri în faţa faptului împlinit., demostrând că, atunci când un popor este unit, pentru o cauză nobilă, nu poate fi oprit nicicum.
Marţi, la 27 ianuarie 1859, la Biserica Adormirea din Fălticeni, a avut loc o mare manifestare publică, după Te-Deum au luat cuvântul fruntaşi de seamă ai unioniştii, s-a incins o horă mare a unirii, iar seara a fost organizat un bal grandios.
Sunt numai câteva imagini semnificative, care scot în evidenţă faptul că şi Fălticeniul a contribuit cu din plin la afirmarea demnităţii şi unităţii româneşti.
(Constantin Bulboacă)
*Ţăranii rădăşeneni luptători pentru Unirea Ţărilor Române
Aşa după cum ne spun documentele istorice după 1848, posesorul moşiei Rădăşeni devine Vasile Canta Cuzino, fiul spătarului Niculai Canta şi rudă cu viitorul Domn, Al. I. Cuza. Alături de acest boier, rădăşenenii se vor alătura în lupta pentru Unire. În comitetul unioniştilor ales la Fălticeni la 24 iunie 1856, rădăşenenii aveau reprezentanţi pe Toader Grumăzescu, Petru Mazilu şi Toader sin Pavel al Oanei. Ajuns deputat în urma alegerilor din 30 august 1857 pentru Sfatul Ţării , alături de alţi ţărani printre care ţi Moş Ion Roată, Toader sin Pavel al Oanei se numără printre semnatarii ai cererii adresată guvernului la 9 noiembrie 1857 pentru ,, abolirea boierescului”.
,, Voim să scăpăm, să ne răscupărăm din robia în care suntem, voim să ne răscumpărăm şi să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai ţării…”
Toader Grumăzescu ştia carte , lucru rar pentru un ţăran în acele vremuri, având un scris foarte ordonat şi frumos. El a învăţat la Şcoala din Broşteni înfiinţată de boierul Alecu Balş, având învăţător pe Nicolae Nanu, acelaşi despre care ne povesteşte atât de frumos Ion Creangă în Amintirile sale. El a scris cu mâna proprie cu litere chirilice Prohodul Mântuitorului. Era un om de o energie rară, înalt la trup şi frumos la chip.
Umbla îmbrăcat în portul satului de pe atunci, iţari albi de aba, cămaşă de pânză de bumbac ţesută de casă şi tivită cu tivitură turcească despre care vorbesc şi astăzi gospodinele din Rădăşeni. Pe deasupra purta ,,antireu” de şiac de culoare neagră sau cafenie, iar în picioare botine, cum se purta mai demult în sat.
După 24 ianuarie 1859, Toader Grumăzescu a adunat tot satul la Primărie şi a scos biciul boieresc şi l-a rupt în bucăţi ca semn al libertăţilor ce urmau să fie dobândite. La 1 ianuarie 1860 , Toader Grumăzescu s-a hotărât să meargă la Ruginoasa cu o ceată de ţărani ca să ure şi să semene pe Vodă Cuza, care venise să petreacă Anul Nou acolo. La intrare în reşedinţa lui Cuza Vodă străjuia aghiotantul său, colonelul Pisoschi, prieten cu Toader din vremea luptelor pentru Unire. Primindu-i Domnul, a stat multă vreme de vorbă cu ei, facând ca boierii care aşteptau la poartă să-şi piardă răbdarea. Atitudinea sa antiboierească l-a înfuriat pe boierul Vasile Canta, care îl cheamă la Fălticeni la curtea sa. Toader G. s-a dus însoţit de o ceată de oameni pe care i-a lăsat la poartă . Boierul l-a mustrat dureros pe Toader care i-a replicat: ,, Şi noi ţărănimea suntem tot oameni ca şi dumneavoastră boierimea”. Boierul nemulţumit de aceste cuvinte l-a pălmuit fapt ce i-a nemulţumit pe însoţitorii săi. Isprăvnicia ţinutului i-a pedepsit pe ţărani cu şase zile de închisoare. Anunţat Mihail Kogălniceanu, prietenul ţărănimii şi al lui Toader Grumăzescu, a poruncit să nu se aplice pedeapsa.
Mihail Kogălniceanu a trimis mai multe scrisori lui Toader Grumăzescu. Iată cuprinsul uneia dintre ele:
,,Bucureşti 8 ianuarie 1888
Iubite moş Grumăzescu, vechiul meu , împreună luptător
Doresc ca această scrisoare a mea să te găsească sănătos, zdravăn şi voios. Pentru mine vei şti că sânt sănătos, dar bătrân forte şi trebuie să încep a mă gândi la călătoria cea fără de sfârşit. Aşa fiind, îmi pregătesc fiii mei pentru a-mi ţinea sus numele , ce prin muncă de 50 de ani, am făcut în ţara mea.Voiesc mai ales , ca sătenii să-i cunoască, ca urmaşii mei, în dragoste către ţărani prin fapte bune , prin apărarea celor asupriţi.
Am hotărât dar să lucrez pentru intrarea lor în Parlamentul României. Pun dar candidatura fiului meu , celui întâi născut, la Colegiul III de Suceava şi izbânda acestei candidaturi o încredinţez în deosebi, îngrijirii părinteşti a D-tale. Dacă D-ta recunoşti că promisiunile în Divanul Ad-hoc ce le-am făcut ţărănimii , le-am împlinit în 1864, ca Prim Ministru , în examinarea cazului, fă ca locuitorii săteni din Suceava să mă răsplătească, alegând pe fiul meu, de reprezentant al lor şi cred că ei vor găsi în el continuatorul şi apărătorul principiilor liberale ale bătrânului Kogălniceanu.
În deosebi, pun toată speranţa în D-ta şi în amiciţia D-tale pentru al D-tale vechi devotat.
ss/ Kogălnniceanu”
În cimitirul de lângă vechea ctitorie a lui Ştefan Tomşa, din Rădăşeni, sub un modest monument de piatră, se odihnesc rămăşiţele pământeşti ale marelui ţăran moldovean, luptător pentru Unire şi pentru libertatea ţărănimii obidite, Toader Grumăzescu, trecut la cele veşnice, la 15 ianuarie 1893.
Moş Toader Grumăzescu rămâne în istoria Moldovei, un ţăran destoinic, însufleţit de simţăminte patriotice şi adânc umane .
(Profesor Ion Dumitru Axinte)
