4. Karl LEONHARD – “Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură”
Todirel CĂLUGĂRIŢA
Cartea care poposeşte, de această dată, la rubrica noastră a fost recomandată, în anul 1982, de sociologul Gheorghe Onuţ, studenţilor dinBraşov. Există, însă, ceva care mă îndeamnă să cred că aceştia nu erau atenţi sau că nu au reţinut aspectul.
Să fie faptul că nu toţi s-au încolonat, după ea, la Biblioteca Judeţeană ? Sau, mai degrabă, certitudinea că numai câţiva (!) au avut norocul s-o reîntâlnească, doi ani mai târziu, la anticariatul din preajma Pieţei Sfatului ?
În orice caz, iat-o : cartea din anul 1968 a directorului clinicii de psihiatrie şi neurologie a Universităţii Humboldt din Berlin, prof.dr.med.Karl Leonhard – departe de a fi una plicticoasă, scrisă în “cuib de cuci” – îl poate face să-şi reconsidere poziţia până şi pe insul pretins-normal, care (se) întreabă retoric “ce-am făcut noi însuşi din sine ?” (!).
Or, tocmai de la nivelul zero al istoriei pleacă această lucrare, de la omul care nu are nimic din ceea ce, într-o formă mult mai accentuată şi care ar ţine de psihiatrie, este paranoid, anancast, isteric, hipomaniac sau subdepresiv etc. Acesta poate fi considerat, fără îndoială, drept un om mediu şi absolut normal, dar în niciun caz nu poate fi o personalitate pregnantă : nu este un trimbulind, nu vorbeşte limba spargă, nu participă la festivitatea de acordare a satrapiilor.
Dacă e să-l credem pe autor, personalităţile accentuate manifestă vocaţie pentru ceva ieşit din comun, din păcate nu întotdeauna în sens pozitiv din punct de vedere social.
În schimb, prototipul omului normal e puţin probabil să aibă o evoluţie defavorabilă, dar e la fel de puţin probabil să se distingă vreodată într-o direcţie pozitivă.
Într-o primă parte a cărţii, Leonhard ilustrează cu subiecţi pe care i-a cunoscut personal, în situaţii limită, cele patru trăsături de bază (demonstrativă, hiperexactă, hiperperseverentă, nestăpânită ) şi combinaţiile acestora. Astfel de trăsături există în fiecare om, şi – până la o anumită intensitate – îşi pun amprenta asupra personalităţii, o fac să dobândească o notă specială, o distanţează de anturajul său.
Personalitatea rămâne astfel în anticamera cabinetului de psihiatrie, dar îi trece pragul dacă aceste însuşiri, care prezintă tendinţa de alunecare spre patologic, se accentuează excesiv.
( – În definitiv, ce-aş putea eu învăţa de la un inginer ?! l-a interpelat N. Iorga pe Ionel Brătianu. – Măsura, domnule Iorga, măsura ! i-a replicat inginerul Brătianu.
Adică distanţa infimă dintre “prea puţin” (omul normal) şi “prea mult” (personalitatea psihopatică) – omul, “măsură a tuturor lucrurilor” (care, aflate într-un evident derapaj, nu pot conduce, astăzi, decât la formarea unor personalităţi dizarmonice, când nu dezaxate.).
Şi, cum “marii scriitori sunt, în majoritatea cazurilor, şi mari psihologi”, în ultima parte a cărţii sunt puse “pe căprării” cele mai diverse personaje literare, scopul autorului fiind de a găsi “certitudini psihologice” şi de a-şi completa cercetările cu descrieri făcute “din interior”, prin care să poată dibui resortul care “accentuează” personalităţile.
În ceea ce mă priveşte, nu contenesc să mă mir că ideile împărtăşite de autor au putut circula nearestate în vremuri ceauşiste, când nu distingeai între “omul de tip nou” şi spiritul gregar. Căci nu puteai să devii cineva decât cu voie de la partidul “e în toate” şi nu “de la banul Ghica”, atunci când drepturile omului erau puse între paranteze.
Iar cine regretă comunismul îşi plânge, de fapt, propria-i tinereţe – nefiind aceasta cea mai înţeleaptă atitudine faţă de trecut.
