Acest material a fost primit pe adresa redacției de la o cititoare a ziarului nostru. Am considerat că merită încurajată, mai ales că materialul ne-a convins.
Ziarul de pe Net încurajează tinerii(și nu numai!) care scriu sau au ceva de spus. Pagina noastră așteaptă materialele, gândurile voastre, pentru a le publica. Sigur, dacă ne conving! Vă invităm să citiți gândurile frumoase ale Gabrielei Elena.
Studentul și semnul întrebării
Întrebări care nu pretind facturi
Sunt student!…În România! Simt asta, nu sunt doar conștientă!
Am respirat continuu aer românesc. M-am născut într-o depresiune din munții superbi ai României. Ar fi nedrept să spun că aproximativ tot ce e frumos în țară a fost creat de divinitate? Omul înobilează țara doar prin cultură.
Ceea ce avem în comun cu oamenii din alte părți sunt visele și cel mai des reveriile, o spune asta un cetâțean român ce nu și-a părăsit niciodată țara. Observ un flux continuu de speranțe, idei, zbucium sufletesc și rațiuni obosite; văd regrete față de ce a fost țara noastră odată ori citesc idei care o prezintă sub imperiul evoluției pozitive. Dar eu, studentul, probabil cea mai rătăcită ființă în viață, ce să cred? Ce să sper? Ce să fac? Sunt înconjurat de oameni care imi țipă în ureche: „ Pleacă oriunde în altă parte, dar nu aici!” sau antagonismul afirmației precedente: „Crezi că în alte parte, în altă țară îți va fi mai bine? Nu, nu e așa!”.
Ce pot să aleg eu acum, când sunt la o răscruce de drumuri, când îmi văd părinții încărunțind și slăbind în puteri? Cum să fac o alegere potrivită pentru bunăstarea viitorului meu? Cum să mă bucur de prezent, de anii frumoși ai studenției, când în viitor văd un abis în care or să mă afunde datoriile, facturile și obligațiile?
De ce există utopii? De ce există idei neîmplinite? De ce Platon nu a reușit sau nu a vrut să depășească zidul cetății ideale? Oare rațiunile inimii pe care rațiunea însăși nu le cunoaște ne opresc aici sau tocmai de aceste rațiuni nu ne folosim pentru a crea un stat în care să ne fie bine tuturor?
Corupția și lipsa de demnitate a multora nu lasă statul să fie artă. Ce pot să fac să fiu demnă de fericire în România, în țara mea? Sau să mă duc să fiu demnă în altă parte!?
Îi respect pe toți cei care au reușit să facă ceea ce au dorit în viață și trăiesc fericiți. Ridicați-vă oameni buni și dezvăluiți-vă secretele. Cum a-ți biruit cruda realitate și v-ați înălțat deasupra ei? Căci, noi studenții, prin lectură fugim de realitate și prin încercarea creării unei perspective mai bune și mai înfloritoare asupra ei, crezând ca acordându-i însușirea de „crudă” este prea abrupt, vrem să fim optimiști.
De ce mulți din generațiile trecute nu au încredere în generația noastră? Vă spun eu părerea mea proprie: cum să credeți în noi când nu ne priviți niciodată în față, ochii voștri înalțându-se centimetri întregi deasupra frunților noastre care vor fi ridate înainte de vreme? Ne ascultați adesea și afișați un interes fățarnic față de noi, dar nu ne auziți, nu ne vedeți căci suntem prea jos pentru privirea voastră.
Și apoi s-a născut un om care să ne înțeleagă și pe noi, care să aibă încredere în forțele noastre tinere, dar gloata de necredincioși în spiritul tânăr îl lasă pe acesta în urmă. Ferească de cel care se întoarce înapoi după ce a îndrăznit să calce în Lumea Ideilor!
Dar să las acest aspect care imi trezește o ușoara ură la o parte, căci ura îmi întunecă mintea și așa zdruncinată!
E drept să spun că tresare ceva în mine când aud Imnul Țării! Simt o dragoste înnăscută pentru propria-mi patrie! Îi respect trecutul și îl accept. Și eu sunt parte din trecutul ei și tu ești! Asta nu putem schimba niciodată! Noi toți suntem trecut, trăim în prezent și… în viitor, acolo putem schimba idei, convingeri, țări…
Prefer trecutul și iubesc istoria. Îmi alină frica de viitor. De ceva timp… trăiesc dezamăgită; văd în jurul meu oameni triști cu zâmbete triste, ochi pierduți, mâini tremurânde, pete care nu mai ies din haine și suflet oricât le-ai spăla într-un râu sau propriile lacrimi.Văd și zâmbete, în special la copii! Adesea zâmbetele lor ne trezesc amintiri plăcute și doar așa mai râdem și noi. Oare așa sunt și oamenii din alte părți sau e doar o stare specifică României? Cum aș putea să-i văd, să-i analizez când abia reușesc sa duc facultatea pe umeri bucurându-mă de orice colț de pâine pe care îl gasesc rătăcit în colțul mesei de cămin?
Un lucru îl știu sigur: dacă mama nu s-ar fi chinuit cinci ani la rând muncind printre străini, eu n-aș fi avut parte de educație superioară în țara asta, căci vă spun…abia aveam ce mânca cu salariul din România.
Și dacă tot am început cu afirmația: „ Sunt student!” vă mai spun că abia acum mi-am dat seama că trebuia să am rude politicieni ca să merg pe specializarea „Științe Politice”, căci eu am fost și sunt unul din acei studenți care visează mult în disperare de cauză!
Concluzia s-a vrut a fi apoteotică, dar s-a pierdut pe drum pentru că a îndrăznit să fie prea optimistă.
Gabriela Elena
ZdpN-ul Cititorului
