2, în care îşi face apariţia murphologul Meraru
Omul de ştiinţă (şi de cultură, că doar nu degeaba colaborează la rubricile “cultural”,”pamflet” şi “reportaj” ale ZdpN) Filip MERARU, de loc (sau defel, credeţi ce vreţi !) din Fălticeni, a trimis recent redacţiei rezultatele cercetărilor sale de murphologie, cu dorinţa expresă de a fi supuse atenţiei Cititorilor de pe Net, înainte ca savantul să-şi expedieze contribuţia originală pe adresa susmenţionată, deci înainte de a se da în stambă.
Fălticeneanul nostru a plecat de la o observaţie făcută pe când colinda burgul în căutarea unei toalete publice. Cum n-a găsit-o, a inscripţionat un şerveţel, pe colţul mesei restaurantului “Polaris” la care a poposit, următoarea frază:
“Nu poţi dribla natura, nici de-ai fi Messi”.
După care, ajuns la miez de noapte în bucătăria proprie, un raţionament elementar l-a condus la murphismul cunoscut:
“Nu poţi determina dinainte – înainte de a o scăpa din mână – pe care parte a feliei de pâine să pui unt”.
Se pare că zeiţa Fortuna i-a sărit în ajutor, scăpându-l de greutatea alegerii, din moment ce Filip MERARU a reuşit ca, în acea noapte, să reproducă şi celebra butadă:
“Pâinea cu unt cade întotdeauna pe covor cu faţa unsă”.
A urmat pentru Meraru, în zilele următoare, un lung şir de experienţe, efectuate în condiţii destul de vitrege – dat fiind că savantul avea alergie la unt încă din vremea lui Ceaşcă, adică de pe când aşa-ceva nu se prea găsea în pustiile (f)alimentare.
Alergia o căpătase în ziua când fusese surprins de nevastă (în timp ce el se ocupa de amantă, amânunţind-o “patern” – adică în pat, şi “patonic” – ceea ce nu excludea decât procedurile platonice), cu vorbele:
“Aha ! voi vă dicstraţi aicea – şi după colţ se dă unt la liber !” (!).
Printr-o astfel de muncă dusă cu asinuitate (recte cu o asiduitate demnă de un asin), omul de ştiinţă hazoasă şi-a propus să relativizeze butada, introducând un coeficient care să ţină seama de nebăgarea de seamă, pe care n-a întârziat să-l determine şi să-l numească, fără falsă modestie, “constanta lui Meraru” (de fapt “Constanţa lui Meraru” – ca un act reparatoriu, adus tardiv soţiei sale, Constanţa, căreia i-a pierdut majusculele şi diacriticele în timpul întâmplării de tristă amintire, cu amanta şi cu untul).
În edițiile viitoare vom publica și celelate două părți ale materialului.
Todirel CĂLUGĂRIȚA
Ziarul de pe Net
