Din jurnalul unui consilier de centru-dreapta
Todirel CĂLUGĂRIŢA
9. Nimic nu-i mai simplu decât sǎ sfidezi convenienţele, sǎ calci în picioare sentimentele celorlalţi, sǎ le dǎrâmi castelele de Spania şi sǎ dispreţuieşti totul în jur pe o razǎ egalǎ cu autosuficienţa ta (deci fǎrǎ a fi silit sǎ te caţǎri pânǎ la înǎlţimea dispreţului propriu).
O ştiu foarte bine contemporanii mei, mai cinici decât mine – atunci când, confruntaţi cu prezentul şi cu încǎrcǎtura sa de libertate, privesc tot mai complice
cǎtre trecut. Cǎci din ce în ce mai mulţi regretǎ, azi, societatea socialistǎ multilateral dezvoltatǎ, cu înaintarea ei spre comunism, cu tot.
Sunt, aceştia, dintre acei ce refuzǎ sǎ se despartǎ de trecut râzând, aşa cum îndemna, într-un alt context, “înaintemergǎtorul” Marx. Iar cine regretǎ trecutul (şi nu cine îl uitǎ, cum îndeobşte se crede) îl va retrǎi – trag nǎdejde cǎ fǎrǎ a ne antrena şi pe noi în aceastǎ aventurǎ, Cititorule de pe Net.
Din pǎcate, nostalgicii zilei pierd din vedere ceea ce şi Biblia ne învaţǎ pe undeva (iar oamenii unei singure cǎrţi n-au decât sǎ ne indice pasajul, atunci când sar cu comentariul): cǎ e lipsit de înţelepciune sǎ acorzi trecutului o importanţǎ mai mare decât aceea pe care eşti dispus s-o conferi clipei prezente – “clipa cea repede”(Eminescu) din “viaţa prea singura”(N.Stǎnescu).
Astfel cǎ a fi cinic veritabil nu mai înseamnǎ sǎ-ţi verşi fierea în microeseuri, prin colţurile special amenajate ale unei prese urgisite. Nici sǎ priveşti pânǎ-n strǎfundurile sufletului pentru a dezvǎlui celorlalţi mizeriile de pe-acolo, cu gând sǎ-i faci sǎ se cutremure.
Adevǎratul cinism este al celor dispuşi sǎ şteargǎ cu buretele ticǎloşiile unui regim de teroare, cel instituit de partidul unic (care “e-n toate”), ale cǎrui metehne au fost transmise prezentului, mai ales de cǎtre odraslele celor ce l-au fǎcut posibil, nulitǎţi cǎlare pe funcţii, cǎţǎrate pânǎ la gura sacului cu bani sau infiltrate în cumetriile interpartinice.
Şi nici nu ştiu care e mai rea: indiferenţa GENERAŢIEI PIERDUTE, a celor ce mai ştiu sǎ deschidǎ o carte fǎrǎ a cǎuta priza / a o scotoci de baterii sau degringolada GENERAŢIEI DERUTATE, tot mai înecatǎ în numǎr, mai pierdutǎ în carnal şi mai umblǎtoare-n dorul lelii prin meandrele internetului.
Totuşi, cinicilor noilor vremi trebuie sǎ li se aminteascǎ, periodic, de cǎtre cineva, preţul plǎtit de ceilalţi pentru trecutul lor comod: 60.000 de români împuşcaţi sau morţi din cauza torturilor (1947), 50.000 de “chiaburi” deportaţi în Bǎrǎgan, cu averile confiscate fǎrǎ multe formalitǎţi (1952), martiriul rezistenţei din munţi, exilul celor 500.000 de români din Siberia şi a celor 70.000 din Caucaz (dupǎ statisticile din 1999).
Sǎ-i zgândǎrim, deci, cu faptul cǎ în acele vremuri a fost opritǎ orice comunicare cu restul lumii, cǎ deportǎrile sau condamnǎrile se fǎceau dupǎ simulacre de judecatǎ, cǎ proprietatea individualǎ a fost desfiinţatǎ.
Cǎ grija faţǎ de om n-a acţionat în preajma caracterelor puternice, savanţii Ştefan Odobleja şi Emil Racoviţǎ, filozoful Lucian Blaga, poetul Vasile Voiculescu etc. fiind puşi, la bǎtrâneţe, în situaţia de a îndura, lipsuri, umilinţe şi anonimat.
Cǎ pentru vina de a face parte din conducerea partidelor istorice (şi nu din rândurile celor 80 de membri PCR din Bucureşti şi 1000 din toatǎ ţara, câţi erau comuniştii la 23 august 1944 – lozinca “puţini am fost, mulţi am rǎmas !” încetând de a mai fi paradoxalǎ datoritǎ traseiştilor, egzema dintotdeauna a naţiei) au ispǎşit ani grei de temniţǎ Iuliu Maniu, Corneliu Coposu sau Gheorghe Brǎtianu.
O vinǎ similarǎ i s-a putut gǎsi şi filozofului C. Rǎdulescu-Motru, fostul preşedinte (1938-1941) şi vicepreşedinte (1935-1938, 1941-1944) al Academiei Române, care susţinea:
“Iatǎ, cum s-a nǎscut acest prunc … care vrea sǎ fie odatǎ civilizaţia românǎ ! Copil din flori, în toatǎ puterea cuvântului. Tatǎl sǎu adoptiv, entuziastul I.C.Brǎtianu, l-a gǎsit pe malurile Senei. L-a crescut cât a trǎit, apǎrându-l de primejdiile reacţiunii, şi apoi l-a încredinţat partidului liberal care l-a înfiat pentru veşnicie”.
Pentru astfel de gânduri, ani de zile dupǎ 1947, a suferit cumplit de foame şi de frig. Abia în anul 1955, la 87 de ani, dupǎ ce se zvonise cǎ a cǎzut pe stradǎ leşinat de foame, abia atunci s-au sesizat forurile Academiei şi l-au încadrat pe cel mai mic post, la Institutul de Psihologie.
Mai pe-aproape de noi, soţia lui Eugen Lovinescu a avut tupeul sǎ mai ţinǎ legǎtura cu fiica sa, Monica Lovinescu, colaboratoare pe “unde scurte” la Europa Liberǎ; drept pentru care a fost întemniţatǎ la bǎtrâneţe, gǎsindu-şi sfârşitul la groapa comunǎ.
Sǎ nu contenim, aşadar, noi, fǎlticenenii, a-i omagia pe Sadoveanu, Labiş, I.Irimescu şi pe ceilalţi lǎudǎtori ai comunismului, mai ales cu sprijinul “neprecupeţit” al profitorilor regimului instaurat cu tancurile sovietice sau al “puiuţilor” lor !
Şi sǎ repetǎm papagaliceşte ceea ce trâmbiţele ciumei roşii, cu sprijinul securiştilor filotimi din biserici au inoculat mioriticilor: ultimele cuvinte (şi cele mai cunoscute vulgului, dacǎ nu singurele) ale filozofului Mircea Vulcǎnescu, îndobitocit de bǎtǎile temnicerilor – “Sǎ nu mǎ rǎzbunaţi !”. Adicǎtelea, cum ar veni, nu cumva sǎ se afle ce şi cum, de sǎ sufere afront vreun Pleşiţǎ prin vilele din munţi, vreun Vass sau vreun Niculescu-Mizil prin Parlament !
Atât de puţin sǎ mai cântǎreascǎ, oare, în memoria cinicilor: cozile de la (f)alimentare, raţiile la alimente sau cartela de pâine, aglomeraţiile de pe trenuri şi autobuze, lipsa apei calde şi a cǎldurii, orele de studiu la lumânare prin campusuri, rahatul dintre cele douǎ telejurnale, strânsul recoltei în zile de sǎrbǎtoare, obligaţia de a intra în singurul partid sau izolarea, climatul imoral cu furtul de supravieţuire şi cu distrugerea elitei şi a bisericilor-monument, spiciurile agramate şi interminabile ale lui Ceaşcǎ, machetele Casei Poporului, fǎcute la scara 1:1 (ca sǎ priceapǎ şi mintea conducǎtorului iubit cum devine chestia în spaţiu) …
N-aş vrea sǎ închei fǎrǎ a reda, pentru cei cǎrora le-a mai rǎmas un dram de demnitate dupǎ ce-au strǎbǎtut istoria noastrǎ recentǎ, o întâmplare de dupǎ 1947, petrecutǎ la Universitatea din Cluj.
Într-o zi, pe la orele 12:oo, decanul Ion Breazu i-a convocat la decanatul facultǎţii de filozofie şi psihologie pe Lucian Blaga, pe D.Popovici, pe Liviu Rusu şi pe D.D.Roşca (cei familiarizaţi cu “umanioarele” ştiu ce nume grele erau acestea). A închis uşa capitonatǎ şi le-a spus celor patru cǎ tocmai primise ordin sǎ citeascǎ, împreunǎ, cu voce tare, articolul de fond din “Scânteia” (“vomitivul” de partid care-l slǎvea pe Stalin şi fǎcea propagandǎ deşǎnţatǎ regimului).
“Eram cinci profesori bǎtrâni, nemembri de partid, ne cunoşteam de-o viaţǎ, mǎrturisea Blaga, citat de I.D.Sîrbu într-un interviu. Şi … şi … dupǎ o orǎ de tǎcere totalǎ, unul dintre noi a spus:<<dacǎ tot ne-am adunat, ce-ar fi sǎ citim acel articol>>.
Şi l-am citit …”.
Nimic nu mi se pare mai dureros decât acest “mai rǎsfiraţi, bǎieţi, mai rǎsfiraţi !”, suspiciunea inoculatǎ pânǎ în strǎfundurile conştiinţei naţiei de cǎtre aparatul represiv al securitǎţii (cum sǎ n-o urǎşti, când astǎzi conduce România la dezastru, prin interpuşi sau prin revopsire !), din colţul de vedere al cinicului ce mǎ pretind, pentru un regim care ar trebui sǎ ne bântuie şi nu sǎ ne predispunǎ la momente de nostalgie.
Ziarul de pe Net
