Istoria ne obligă să poposim pentru moment la Siret. Şi asta pentru că următoarea capitală a Moldovei a fost stabilită aici. Aşa că am înhămat caii-putere şi am purces la drum. Ştiam că trebuie să găsesc şi aici indicii ale permanenţei noastre şi că domnitorii Moldovei au lăsat dovezi ale trecerii lor pe aceste meleaguri. Doar că în goana hergheliei de sub capotă poţi scăpa foarte lesne neobservată stăduţa discretă care duce şerpuind către biserica „Sfânta Treime” şi te poţi trezi cu un „Nazat!” de toată frumuseţea în vama ce răsare după ce treci podul râului Siret. Treaba n-ar fi chiar rea dacă ai avea paşaportul la tine şi câteva grivne în el… Cernăuţiul este un oraş frumos, zona veche fiind o adevărată bijuterie arhitectonică, dar trebuie să-ţi aloci măcar o zi pentru asta şi să încerci să te rupi de tentaţia de a vizita celebrul şi imensul bazar ucrainian… Aşa că dacă te afli în Siret, fii cu ochii pe indicatoare şi circulă cu multă atenţie!
Aşezat în zonă de coline a podişului moldovenesc superior, Siretul este unul dintre oraşele cele mai vechi din Moldova, contemporan, probabil, ca dată de intemeiere cu fostul oraş Baia. Situat pe unul dintre marile drumuri comerciale ale ţării – râul Siret – oraşul a fost totdeauna loc de popas pentru negustorii străini. Cea mai veche menţiune documentară a oraşului datează din 1340, cu 12 ani înainte de “descălecatul” lui Dragoş. În 1371 la Siret este întemeiată o episcopie catolică, sub domnia lui Laţcu-voievod (fiul lui Bogdan I), care el însuşi îmbraţişase această confesiune, probabil şi din intenţia de a se pune la adăpost de presiunea domniilor occidentale şi a asigura astfel indepenţa Moldovei.
Este clar că aici a existat o populaţie catolică însemnată mai ales prin faptul că, fiind drum comercial, Siretul a găzduit şi populaţie de origine poloneză, iar construirea bisericii „Sf. Treime” a fost o revanşă a ortodoxiei în faţa expansiunii catolicismului. Din aceste vremuri îndepartate ale târgului de odinioară ne-au ramas prea puţine vestigii. Chiar şi biserica a suferit multe prefaceri, iar multe lucruri din interior sunt mai noi si nu mai au fala domnească de altă dată. Biserica domnească a fost construită, după tradiţie, de Sas Voievod, între 1354-1358, dar după unii specialişti de către Petru I Muşat între 1374-1391, fiind probabil, paraclis al Curţii Domneşti.
Sas a fost fiul lui Dragoş, cneazul din Maramureş care a descălecat în Ţara Moldovei. Pentru a asigura frontiera răsăriteană a Regatului Maghiar, regii Ungariei au înfiinţat marca Moldovei, în mod similar cum Imperiul Romano-German a înfiinţat Danemarca (pentru stabilizarea frontierei nordice) sau Stiria (în germ. Steiermark, marca Stiriei), pentru stabilizarea graniţei sud-estice. După ce Bogdan a luat conducerea Moldovei în 1359, nepoţii lui Dragoş, Balc (fiul lui Sas – voievod în Moldova fiind fiul lui Dragoş) şi Drag (fiul lui Gyula – cneaz în Maramureş fiind fiu al lui Dragoş), sprijiniţi de regele Ungariei Ludovic I, au încercat să recucerească Moldova. Cum Bogdan a ieşit învingător din războaiele de pedepsire trimise de Ludovic, Balc şi Drag s-au mulţumit cu posesiunile din Maramureş primind şi avereadin Transilvania rămasă de la Bogdan.
O altă serie de informaţii, pe care am găsit-o referitor la biserică, afirmă că iconostasul a fost făcut de către negustorul Panait Goraş în 1841, a fost reparată în 1873, acoperişul de şindrilă fiind înlocuit cu olane şi în 1890 adăugându-i-se turlă. Restaurarea complexă din perioada 1937-1940 făcută de către arhitectul Horia Teodoru a adus biserica la aspectul ei originar.
Biserica „Sfânta Treime” este construită din piatră brută iar la faţade s-a folosit cărămidă simplă şi smălţuită, cu funcţie decorativă. Un brâu zimţat de cărămizi înconjoară discontinuu faţadele bisericii, element ce va fi preluat de arhitectura moldovenească ceva mai târziu. Prin elementele sale arhitecturale şi decorative, exteriorul bisericii “Sf. Treime” prevesteşte întru totul, virtuţile artistice ale monumentelor ce se vor naşte în perioada lui Ştefan cel Mare.
Biserica are hramul “Sf. Treime” (a doua zi de Rusalii).
Aş vorbi puţin despre această sărbătoare şi despre conceptul de „Sfântă Treime” deoarece în iconografie se găsesc mai multe reprezentări. Învţătura despre Sfânta Treime – termen care nu apare în Sfânta Scriptură – îşi face simţită prezenţa în filozofia creştină prin intermediul crezurilor postniceene. Unul dintre acestea este exprimat în simbolurile de credinţă creştină, mai cu seama în Simbolul atanasian:Tatal este creator, dar co-mântuitor, co-sfinţitor, Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfinţitor, Duhul Sfânt este sfinţitor, dar co-creator, co-mântuitor.
Discuţia teologică despre acest concept este şi acum acerbă şi plină de patimă în mediul teologic. El s-a dezbătut în sinoadele ecumenice ce au definit până la urmă linia filosofiei creştine urmată de Biserică. Primele două concilii (sinoade) ecumenice (Niceea – 325 şi Constantinopol – 381), după ce au înfierat eretismul adversarilor trinităţii, Arie şi Macedonie, au statornicit definitiv învăţătura de credinţă a Bisericii, inclusiv dogma Sfintei Treimi, astfel că din secolul al IV-lea după Hristos se poate vorbi de o “adevărată cinstire în toată lumea creştină a Sfintei Treimi”. Doctrina Sfintei Treimi exprimată în forma: “Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întreit în Persoane, dar Unic in fiinţă, este Dumnezeu Atotputernic, Preexistent firii şi complet Independent în raport cu orice” într-adevar face deosebire în mod fundamental de majoritatea celorlalte religii politeiste, în care dumnezeul/dumnezeii iau naştere într-un univers preexistent. Dar ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu se regăseşte în Crezul Niceo-Constantinopolitan.
Crezul, aşa cum este el acum, s-a format în două etape, iar cel utilizat în zilele noastre de Biserica Ortodoxă cuprinde revizuirile şi adăugirile de la Sinodul I de la Constantinopol. Câteva secole mai târziu, Biserica Romano-Catolică a încercat să facă o revizuire unilaterală a Crezului, prin adaosul Filioque cu privire la purcederea Duhului Sfânt, aceasta fiind una din cauzele Marii Schisme dintre Roma şi restul Bisericii.
Reprezentarea iconografică a Sfintei Treimi este diversă şi vă prezint în imaginea alăturată câteva dintre acestea. Eu am identificat trei categorii de icoaneîn care Sfânta Treime este reprezentată: sub forma a trei îngeri la masa de sub stejarul de la Mamvri, sub forma de Persoane distincte (Tatăl-bătrân, Fiul-Iisus, Sfântul Duh-porumbel)şi ca fiinţă cu chip triplu.
În icoana Sfintei Treimi de la masa de sub stejarul din Mamvri, trinitatea este reprezentată din trei îngeri. Stejarul Mamvri este locul in care, potrivit mărturiei Sfintei Scripturi, Sfânta Treime s-a arătat Dreptului Avraam, în chipul a trei tineri călători.
O reprezentare de excepţie a Icoanei Sfintei Treimi ca Tată, Fiu, Sfântul Duh se află pictată, în stilul său caracteristic, de către Nicolae Grigorescu pe bolta pronaosului bisericii Mănăstirii Agapia din Jud. Neamţ. Tot o astfel de reprezentare, dar în stil bizantin, regăsim la pictura murală de la Biserica Mănăstirii Moldoviţa din jud. Suceava.
Reprezentarea ca şi chip triplu am observat-o în pictura interioară de la Biserica Albă („Sf. Gheorghe”) din Baia şi mărturisesc că este prima reprezentare de acest fel pe care am văzut-o. Este o abordare interesantă care surprinde unitatea în fiinţă dar în diversitate a Sfintei Treimi.
Aceste reprezentări diverse ale Trinităţii m-au provocat într-atât încât am găsit de cuviinţă să le cuprind într-un singur tablou, într-o singură reprezentare, un fel de 3 în 1. Aşa că vă prezint „Sfânta Treime”aşa cum o văd eu (unul din tablouri are şi conotaţie patriotardă, ar fi un 4 în 1):
După explicaţiile de mai sus sper ca aceste lucrări ale mele să fie altfel înţelese.Le-am postat aici fiindcă, până la urmă, sunt o consecinţă a „drumuirilor” mele prin Bucovina.
Gabriel Todică
Ziarul de pe Net
