*consideră fostul director al fabricii, ARALD DRĂGAN
ZdpN continuă serialul dedicat fostei întreprinderi chimice din Fălticeni, ridicată de comunişti şi pusă pe chituci în democraţie, atunci când purta denumirea Metadet.
Avântul începutului
ARALD DRĂGAN a venit în unitate în 1979, atunci când practic se edifica fundaţia viitoarei fabrici şi a fost şeful centralei termice de zonă, primul obiectiv inaugurat. “Era mare avânt, lucrările avansau repede, se muncea zi şi noapte, în fond era mândria oraşului. Fondurile veneau la timp şi erau suficiente, niciodată nu am avut probleme cu banii“ spune el.
Conducerea comunistă ţinea neapărat ca la Fălticeni să funcţioneze un producător important de polimetacrilat de metil şi, o perioadă, chiar a reuşit. Peste 1.000 de angajaţi lucrau zi lumină pe lefuri peste medie, majoritatea în condiţii grele. Potrivit unor declaraţii ale muncitorilor de atunci, accidentele minore de muncă erau trecute sub tăcere pentru ca să nu fie pătată imaginea fabricii. În fond, mentalitatea corespundea acelor vremuri…
Piaţa capitalistă a îngropat chimia comunistă
Totuşi, secretul total nu a mai putut fi ţinut în 1988, la explozia generată de nerespectarea procesului tehnologic. Accidentul a adus la Fălticeni o armată de procurori de la nivel naţional şi a însemnat retrogradarea subinginerului constructor CIOCOIU şi propulsarea lui DRĂGAN. Acesta a fost destul de rezervat în nararea evenimentului.
Încă un an totul a decurs normal, produsele fălticenene ajungând în special pe piaţa fostelor ţări socialiste şi a celor din Africa. După revoluţie, situaţia s-a schimbat total – piaţa de desfacere s-a restrâns continuu, importurile au acaparat piaţa autohtonă, iar costurile de producţie au crescut considerabil.
S-a ajuns la situaţia incredibilă în care detergentul din import era mai ieftin decât materia primă din ţară. În aceste condiţii, fără un sprijin real din partea statului, rezultatul nu putea fi decât unul singur – oboane trase.
“La nivel naţional nu s-a gândit o strategie corespunzătoare în domeniul chimic. Fondul Proprietăţii de Stat a spus că nu vinde decât la pachet unitatea, ca şi cum te-ai duce la piaţă şi pe lângă măsline ar trebui să mai iei obligatoriu şi marmeladă. Au fost investitori interesaţi, printre care Procter & Gamble şi Henkel, dar când au ajuns la FPS s-au lăsat păgubaşi. Colgate chiar a produs o cantitate mică de detergent, dar nu s-a arătat interesat de celelalte produse ale noastre. Finalul a venit pe neaşteptate – am plecat de la sediul FPS din Bucureşti cu promisiunea că vom privatiza unitatea şi când am ajuns la marginea capitalei am primit telefon de la FPS Suceava că s-a hotărât închiderea Metadet“ îşi aminteşte DRĂGAN.
Nimeni nu a dorit salvarea Metadet
Fostul director de la Metadet recunoaşte că tehnologiile folosite nu mai aveau viabilitate după 1995, fiind depăşite de cele occidentale, dar consideră că o infuzie de capital din partea Guvernului ar fi schimbat datele problemei şi ar fi rentabilizat unitatea fălticeneană.
În plus, ar fi contribuit şi la dimnuarea poluării despre care afirmă că era o problemă în perioada comunistă.
“Eu vorbesc acum mai mult cu sufletul, mă doare că totul a dispărut. După ce lichidatorul judiciar a preluat controlul, am stat un an în şomaj, nu m-a mai cunoscut nimeni, am fost dat cu totul deoparte. Lipsa de profesionalism a guvernanţilor a fost evidentă, nici măcar nu s-a încercat continuarea activităţii la Fălticeni. Asta e… “
Finalul a fost după tipicul naţional în asemenea cazuri – unii angajaţi au plecat cu ce au apucat, chiar demontând diverse instalaţii. În prezent, din mândria economiei fălticenene au rămas ziduri pictate cu grafitti, stâlpi de beton stingheri, un coş de fum inutil şi multe buruieni. ARALD DRĂGAN este în prezent director la GOSCOM şi se ocupă de gestionarea relaţiilor cu clienţii.
ZdpN va continua publicarea opiniilor referitoare la mărirea şi decăderea Metadet, dar şi a altor unităţi care altădată reprezentau mândria oraşului.
E clar că nu mai putem schimba nimic, dar măcar vom cunoaşte mai multe.
SERGIU JIPA
DAN PASCARU
Ce s-a ales de Combinatul Forestier? Sa-l fi ajuns blestemele deportatilor? Deportatii din Giurgiu munceau ca zilieri cu un salariu de mizerie, vara la 30 de grade si iarna la -20. Daca erau nameti, combinatul se inchidea, iar muncitorii intrau in concediu fara plata. Se practica asta si in comunism. Mama, Melania Stoenescu, a avut o dovada cu salariul pe ultimele luni, pentru cartea de munca, pe care am publicat-o in anexa cartii mele, ” Copii-dusmani ai poporului”, editata la Curtea Veche” 2007.
Salariul era in ianuarie 1954 de 164,52, februarie1954 de 158,04, martie 1954 de 142,80. Trebuia sa traim din el trei persoane si sa trimitem lunar pachet tatei la inchisoare. Painea costa atunci 0,50, laptele 2 lei, merele 0,50, cartofii 0,50. De carne, desi era si ea tot pe cartela, si ar fi trebuit sa fie ieftina, nu-mi amintesc, ca nu mancam niciodata. Mama cumpara doar salam pentru pachetul tatei. Noroc ca mai primeam si noi cate un pachet sau doua de la rude sine trimiteau conserve cu carne. Asa am dus-o doi ani din 1952-1954. Ce “bine” era in comunism, cum sa nu-l regretam?
Oricum zona si municipiul din care face parte este sub linia de plutire. Preconizez ca in cativa ani, putini de altfel din pacate, va fi mult mai rau in conditiile in care toata forta de munca plecata peste hotare se va intoarce pe meleagurile natale din cauza contractiei si mai mari a economiei Europei si implicit Italiei si Spaniei (cea din urma e in moarte clinica, comparativ cu anii precedenti). Sincer sa fiu va fi din ce in ce mai greu sa iesi din casa dupa anumite ore, nu prea inaintate si cred ca flagelul alcoolismului si dependentei de alte substante va pune amprenta mai puternic pe aceasta urbe. Semne sa se imbunatateasca situatia, de la nivel central ma refer, caci acolo este puterea de decizie, nu sunt, asa ca viitorul nu suna bine. Agentii economici care mai sunt se taraie, pe jumatate paralizati.
Pacat ca traim intr-o zona frumoasa, dar care rasuna, din pacate, a sunete de intestine goale.
Si oricum nivelul de civilizatie, educatie, bun simt e pe trend descendent de la o generatie la alta. Cercul vicios scoala – parinti- societate- anturaj – situatie economica precara continua sa se invarta.
Asa ca, sa nu mai blamam atat de tare ” epoca de aur”, caci lucruri bune au fost, dar putine au mai ramas.