Dǎnuţ APETRI: “Poveştile pǎsǎrilor mele fǎrǎ colivie” (2)
2. O poveste micǎ, micǎ, micǎ …
A fost odatǎ, ca niciodatǎ, o prinţesǎ micǎ. Ba, aş spune cǎ era chiar foarte micǎ, mai micǎ şi decât o anume “Degeţica”.
Cum mergea ea într-o zi pe drum, a trecut un uriaş care, nevǎzând-o, a cǎlcat-o. Nici mǎcar “au !” nu a apucat sǎ spunǎ, sǎraca prinţesǎ !…
…A trecut o zi, au trecut douǎ. Ei bine, nici chiar nouǎ, ca în poveşti.
S-a oprit uriaşul din drumul sǎu ca sǎ se odihneascǎ şi, pentru cǎ voia sǎ-şi rǎcoreascǎ picioarele în apa unui râu, şi-a scos pantofii.
Şi, ca prin minune, dintr-o gaurǎ micǎ – micǎ a unuia din pantofi, a sǎrit prinţesa, vie şi nevǎtǎmatǎ, dar foarte flǎmândǎ şi, poate, la fel de micǎ. Sau poate cǎ şi mai micǎ ?
Gata !
O poveste întreagǎ
Mamǎ, ca sǎ mǎ uiţi, mai naşte-mǎ o datǎ !
Tot o poveste
Eu cred cǎ frumuseţea unei limbi strǎine începe din momentul în care îţi închipui cǎ trǎieşti în ţara ei.
