Într-o ţară fără coloană vertebrală, în care faimoasa revoluţie din 1989 a adus la suprafaţă toate scursurile societăţii propulsându-i către poziţii din care pot parazita fără jenă tot organimsul numit România, nu poţi decât să te îneci în mocirla dezgustului, a corupţiei, a inculturii promovată ca politică de stat, a nesimţirii crase şi a violenţei crunte asupra intelectului omului de rând. Vedem asta zi de zi, în pieţe, în oboare, pe ogoare, în maşini şi pe şosele, în discursul politic de orice fel, dar, ce-i mai dureros, în acel organ cu pretenţie de putere în stat numit generic mass-media. Când curvele, golanii, analfabeţii şi guşaţii râgâitori de bere şi molfăitori de cârnaţi fără coajă cu nume generic de mic, umplu canalele TV într-o frenezie apropiată de demenţă, unde poţi să mai găseşti şi puţin bun-gust? Şi ăsta, nu în reţetele culinare sau prăjelile în direct de la TV, ci în acel element care defineşte percepţia senzorială oftalmologică ce-ţi „încântă ochiul”, bunul gust definit ca element de atracţie universală, ne-newtoniană, care apropie oamenii în plăcerea de a privi ceva frumos, ceva care să-ţi aducă bucurie pe termen lung, un beneficiu mai degrabă sufletesc decât unul material, imediat. Mai ştie cineva ce înseamnă bun-gust când eşti invadat pe toate căile senzoriale de grohăituri care mai de care mai sforăitoare, de mirosuri pestinenţiale ambalate în hârtie creponată, de poze jegoase ridicate la nivel de artă, de analfabeţi prezentaţi ca VIP-uri ce defilează în maşini de lux şi care stâlcesc limba română fără nici cea mai mică jenă (fiindcă îi pot adăuga câte „r”-uri vor, în faţă, fără ca Academia Română să poată face ceva). Într-o lume în care posturile TV nu mai sunt în stare să discearnă pentru public acest bun-gust, atunci cine ar trebui să-l facă? CNA-ul? E prea preocupat de elementul politic decât cel educaţional. Nu poţi justifica la nesfârşit că aduci pe post ceeea ce se vinde! E ca şi cum ai încerca să justifici de ce vinzi chiloţi murdari în locul celor noi! Doar fiindcă îi dai mai ieftin? Sigur că o emisiune de cultură e mai costisitoare din varii motive, iar dintr-un calcul elementar economic, profitul este mai mare când ai cheltuieli minime. Cu piţipoance şi gorile ce caută să-şi facă reclamă, profitul va fi întotdeauna mai mare, mai ales că le ceri bani şi pentru asta. Un om de cultură nu va accepta să plătească pentru a intra într-o emisiune ca invitat. Iar replica „că asta se cere” este doar pentru prostime care-i obişnuită să înghită tot ce i se dă. Aşa că acest mecanism de îndobitocire prin televiziune a populaţiei a prins rădăcini adânci, a devenit un cancer malign pentru România.
N-ai cum să deparazitezi un organism aflat în metastază! Ce tratament ar trebui aplicat ca să poţi aduce sănătate în acest organism? Chimioterapia alegerilor nu face decât să înlocuiască o boală cu o altă boală, indiferent cum s-o fi abreviind ea. Şi totuşi un tratament există şi ţine de acea bucăţică din creierul nostru care refuză prostia, minciuna şi îndobitocirea în masă. Chiar şi cu structuri puternic infestate de cancerul subculturii mai poţi găsi anticorpii necesari. Şi, culmea, sunt printre noi!
În marea beznă aruncată peste România de incultura postdecembristă încep să apară timid, ici-colo, câte o luminiţă. Şi nu mă refer la acea faimoasă „luminiţă de la capătul tunelului” predicată de un celebru premier. Pentru că, într-un tunel, există o direcţie şi un sens. Un vector de mişcare ce-ţi oferă câtuşi de puţin iluzia unei finalităţi, a unei soluţii unanim acceptate. Ori cultura română este debusolată, nu-i înregimentată spre o finalitate previzibilă, unanim acceptată aşa cum ar sugera noţiunea de tunel (fie el şi foarte lung). Eu mă refer la acele puncte de lumină ce încep să despice această beznă prin propriul zbor. Nişte licurici care pot să lumineze întunericul absolut al inculturii române. Şi iarăşi trebuie să mă disociez de acei „licurici” sugeraţi de un preşedinte ai cărui singure criterii de evaluare a unei asemenea gângănii se reduc doar la dimensiune, fie ea metrică, fie de masă, doar gândită ca raport de vasalitate între ţări, incapabil de a percepe o minimă rază de lumină emisă organic de aceste vieţuitoare. Cum poţi percepe cultură când gândeşti numai unidimesional?
Ori licuricii de care vă vorbesc sunt mai mult decât atât, sunt germenii unei lumini organice sătulă de bezna sfidătoare a cancerului malign ce a ocupat România. Ei nu se supun regulilor TV, imposturii politice, economiei de bazar. Mintea lor refuză să accepte prostia propagată la rang de cultură. Şi în ultima vreme încep să descopăr tot mai mulţi asemenea germeni de lumină culturală care încep să iradieze bun-gust. Pe ei nu-i veţi vedea la televizor, deloc sau nu la ore de maximă audienţă! Dar sunt printre noi şi încep să zboare.
Un astfel de zburător este şi Lucian Dragotă. Absolvent al Facultăţii de Artă „George Enescu” din Iaşi la secţia actorie, a decis să facă ceva ce alţii s-ar fi încumetat cu greu: să-i introducă în tainele acestei meserii pe copiii de şcoală primară şi gimnazială. A observat cu surprindere interesul crescând al elevilor către aceste arte nobile şi s-a decis să se dedice acestei meserii, ajungând astăzi să adune copii talentaţi, entuziaşti din toată ţara şi să să-i formeze ca tineri actori. Este o activitate extraşcolară autofinanţată pentru că sistemul greoi de învăţământ i-ar limita gradele de mişcare, iar birocraţia l-ar absobi în acel mecanism canceros în care domnia sa refuză să intre şi care i-ar sufoca orice iniţiativă de bun augur. Este un haiduc solitar pornit în lupta pentru îndreptarea coloanei vertebrale a României. Şi o face cu tenacitate implantând în tânăra generaţie bunul gust, plăcerea de a cânta, a dansa, a socializa (extra facebook), de a te simţi bine între prieteni. Sunt lucruri care par banale, dar tânăra generaţie le descoperă abia acum, cu greu, printre atâtea mormane de calculatoare, telefoane, interneturi şi televiziuni. Şi chiar trebuie să existe cineva care să le deschidă ochii, iar Lucian Dragotă o face cu multă implicare.
Când m-am decis să scriu despre Ridana, mi-am tot răscolit mintea ca să-mi aduc aminte unde am mai întâlnit aşa ceva. Da, la această pensiune se întâmplă ceva extraordinar ce prea puţină lume ştie. În decorul magnific oferit de Rarău, în sezonul estival se adună aici, an de an, un grup de copii într-o aşa-numită tabără de creaţie. Vin aici copii de pretutindeni ca să-şi petreacă o săptămână din vacanţa de vară într-un mod mai altfel decât de obicei. Nu-i nici parc de distracţie, nici topogan cu apă, nici te miri ce invenţie, hidraulică sau nu, de format plăcere pentru copii. Nu! E doar o tabără! Da! O tabără aşa cum poate părinţii celor ce vin aici au mai avut parte. Doar că aici se lucrează! Este o tabără de creaţie unde cei mici sunt introduşi în lumea fascinantă a culorii şi a muzicii, învaţă să coloreze, să picteze, să danseze, să cânte, să evolueze pe o scenă, să se simtă importanţi şi în centrul atenţiei, să socializeze în adevăratul sens al cuvântului. Cei mici, laolaltă cu cei mari, se distreză! Şi se distreză excelent! Mulţi dintre ei revin an de an aici pentru că le-a plăcut şi se simt bine. Se simt altfel. Şi spuneam că am avut sentimentul că acest tip de reuniune am mai întâlnit-o undeva şi nu mai ştiam unde. Am găsit-o în istorie, în literatura română, în faimoasa serată din casa ieşeană numită generic „Junimea”. Aici, la Ridana, este o altfel de Junime, un loc unde toţi participanţii cântă, povestesc, recită, dansează. E o translare spaţio-temporară a patosului cultural născut cândva la Iaşi. Şi dacă ieşenii se simţeau mai altfel în junime, aşa se simt şi ridanii. Sunt oameni deosebiţi! Junimiştii sunt deja cunoscuţi. Ridaniştii vor fi!
Anton Minu
Ziarul de pe Net
