Cred că dintre toate mănăstirile din Moldova, Putna este cea mai cunoscută publicului larg din România, dar şi celor de peste graniţe, datorită personalităţii puternice a ctitorului său, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Nu poţi vorbi despre Putna fără a vorbi despre Ştefan cel Mare, cum nu poţi vorbi despre Ştefan cel Mare fără ca măcar să te gândeşti la Putna. Cea mai minunată ctitorie a bravului voievod este strâns legată de numele şi personalitatea sa nu numai fiindcă aici îşi odihneşte oasele, ci şi datorită puternicului izvor de credinţă ortodoxă şi cultură ce s-a născut odată cu acest edificiu sub ocrotirea familiei voievodale. Concepută ca necropolă domnească, Putna a fost cea mai minunată creaţie a vremurilor sale, cea mai mândră operă de artă muşatină din toate timp urile: „şi aşa au fost făcut mănăstire de frumoasă, tot cu aur poleită, zugraveală şi pe dinauntru şi pe dinafară, şi acoperită cu plumbu” (Ion Neculce). A fost prima ctitorie a bravului voievod dintr-un lung şir de biserici şi mănăstiri pe care le-a construit de-a lungul vieţii, ofrandă adusă divinităţii pentru izbânzile purtate în războaie în cei aproape tot atâţia ani de domnie, o salbă de perle de credinţă creştină înşirate peste întreaga Moldovă şi nu numai.
Cum aş putea vorbi eu despre Putna fără să-i stric frumuseţea, fără să-i întin măreţia, splendoarea şi sfinţenia, fără să tulbur liniştea somnului de veci a familiei voievodale, a măreţului său ctitor? Cum aş putea vorbi de Ştefan cel Mare fără să-l supăr? Cum aş putea eu scrie în aşa fel încât ecoul peniţei să nu atingă aura de sfânt a celui mai iubit dintre voievozi? Da, moldovenii îl iubesc pe Ştefan cel Mare şi-l consideră sfânt chiar înainte ca Biserica Ortodoxă Română să se fi gândit să-l canonizeze. Şi-l consideră sfânt pentru că întâi de toate a fost un domnitor care şi-a respectat cuvântul dat, a iubit dreptatea şi adevărul chiar cu sacrificiul de sine, l-a iubit pe Dumnezeu din tot sufletul şi s-a pus pavăză împotriva păgânătăţii. Despre viaţa şi personalitatea lui Ştefan cel Mare, academicianul Ştefan Sorin Gorovei a scris o carte de vreo 600 de pagini. Cum aş putea concentra eu doar în câteva rânduri măreţia acestui brav voievod? Nu mă simt în stare de aşa ceva! Dar am să incerc să vă spun câte ceva despre istoria acestui edificiu, şi ea zbuciumată ca toată istoria Moldovei.
Construirea mănăstirii începe cu o legendă legată de ctitorul său, Ştefan cel Mare, care şi-a propus înălţarea acestei biserici aici, datorită locului liniştit şi peisajului minunat ce o înconjoară, dar era indecis asupra amplasării exacte, aşa că a hotărât ca locaţia să fie aleasă de săgeata slobozită din arcul său. Nu ştim cât este legendă şi cât este adevăr în această întâmplare, cert este că s-a construit o biserică extrem de frumoasă pentru timpurile sale. Iar voievodul a avut grijă ca mănăstirea să primească danii şi privilegii cât de multe pentru a oferi lăcaşului posibilitatea de a fi centru ecumenic solid, asigurând astfel independenţa din punct de vedere religios a Moldovei, dar şi un puternic generator de cultură şi de frumos.
Se crede că forma actuală a bisericii păstrează liniile construcţiei orginale, izvoarele istorice consemnând că biserica a ars din temelii, ea fiind construită de domnitorii Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi Eustatie Dabija (1653-1662). Sigur că edificarea asupra istoriei construcţiei s-a făcut prin cercetările ample demarate aici în anul 1954 de Direcţia Monumentelor Istorice şi Artă din Romania, lucrări executate în atât în scop de cercetare, dar şi de conservare şi restaurare.
Ca formă arhitecturală, biserica se înscrie în datele generale ce constituie trăsăturile epocii: plan trilobat, brâu în torsadă împărţitor al zidurilor, ocniţe din acaturi şi arcade oarbe, pilaştri, ferestre dreptunghiulare gotice; turla are coloane răsucite, pridvorul închis apare aici pentru prima dată în Moldova (şi se pare că era mai mare decât la actuala construcţie). Clădirea este compartimentată in cinci camere: altar, naos, gropniţă, pronaos şi pridvor. Zidurile bisericii “conţin în masa lor, încă de la cota pardoselii actuale, elemente de piatră de talie cu profilatură, recuperate din zidariile unui edificiu monumental mai vechi”, respectiv, din zidurile bisericii construite de Ştefan cel Mare între 1466 – 1469. La exterior faţadele monumentului au fost “înfrumuseţate iniţial cu o bogată decoraţie de discuri smălţuite”, iar ulterior, “până la jumatatea secolului al XVII-lea, cel puţin pe anumite zone, cu un strat de tencuială purtător al unei picturi policrome”.
Actualmente nu se mai zăreşte nimic din pictura originală sau de la restaurări, zidurile fiind complet albe. Totuşi în pictura interioară din pridvor s-a păstrat o pictură mai veche, fiind şi ea puternic afectată de trecerea timpului, având un aspect mai închis din cauza prafului şi a fumului ce s-a depus peste ea. Se observă totuşi în medalionul de la intrarea în pronaos icoana de reprezentare a hramului bisericii, şi anume: “Adormirea Maicii Domnului”. Restul pereţilor fiind decorată cu imagini de monahi.
La 10 iulie 2001, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teocrist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în timpul arhipăstoririi IPS Pimen şi stăreţiei Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Melchisedec Velnic, fraţii Mihail şi Gavril Moroşan – fii ai Bucovinei – au început pictarea bisericii pentru a o îmbrăca în haine de sărbatoare cu ocazia prăznuirii în anul 2004, a 500 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Voievod Ştefan Cel Mare. Astfel, sub penelul celor doi meşteri zugravi, noua frescă a căpătat strălucire dumnezeiască, efectele de lumină şi culoare ale acestora, ajutată de foiţa de aur, face ca lumina divină să coboare prin ferestre şi icoane în Sfânta Biserică. Au fost pictate astfel altarul, naosul şi pronaosul. Din punctul de vedere al programului iconografic, biserica are câteva particularităţi dictate de canonizarea voievodului ctitor. Astfel, îl regăsim pe Ştefan cel Mare zugrăvit în naos, pe peretele sudic, alături de alţi sfinţi precum Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava. De altfel, gropniţa – încăperea unde se află mormântul Binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt – este decorată aproape în intregime cu imagini din viaţa sfântului voievod. Deasupra mormântului (sub forma unui baldachin, realizat din marmură albă), se află tabloul votiv a cărui zugrăveală este inspirată din tetraevanghelierul de la M-rea Humor (în care a fost descoperit cea mai fidelă reprezentare a chipului voievodului) şi care-l reprezintă pe Ştefan cel Mare, cu aură de sfânt, dăruind biserica Maicii Domnului şi Pruncului Sfânt. Deasupra mormântului sunt reprezentări iconografice privind numirea primului stareţ al mănăstirii, altele aduc aminte de credinţa profundă a voievodului căutând duhovnicele poveţe de la Daniil Sihastrul sau de la Mitropolit. Pe un alt perete găsim „Adormirea Sfântului Voievod” dar şi o reprezentare de proporţii ce aduce aminte de „Cavalcada Sfintei Cruci”. Sunt două lucrări care aproprie, din punct de vedere iconografic şi ca semnificaţie religioasă, tematici din iconografia clasică ortodoxă cu noua situaţie impusă de canonizarea lui Ştefan cel Mare. Dacă la „Adormirea Sfântului Voievod” apropierea este evidentă, „Cavalcada Sfintei Cruci” face referire la inspiraţia divină ce l-a canonizat, de altfel, pe Împăratul Constantin cel Mare.
Impresionează foarte mult simbolistica ce se lasă descifrată în această icoană. De pildă, asocierea între drumul credinţei ales de Constantin cel Mare şi cel ales de Ştefan cel Mare este zugrăvit în tabloul de deasupra coloanelor, pe peretele estic din camera mormintelor. Cei doi “Mari” sunt înştiinţaţi de arhangheli că vor birui sub semnul crucii. În stânga, este prezentată armata lui Constantin cel Mare, în dreapta armata lui Ştefan cel Mare, ambele urmând acelaşi îndemn divin. Armatele formează un tablou unitar ca şi cum acţiunea s-ar fi petrecut în acelaşi timp, însă, se ştie că din punct de vedere cronologic ele s-au desfasurat în momente şi locuri absolut diferite. Autorii au dorit astfel să explice de ce “Marele” Ştefan îşi are locul printre “Marii” sfinţi ai bisericii, motivul principal pentru care Biserica Ortodoxa Română a găsit de cuviinţă ca locul lui Ştefan să fie printre sfinţi, canonizarea sa fiind o consecinţă a faptelor măreţe – similare în istorie cu a altor sfinţi – în slujba credinţei creştine. Aşadar la Putna, „Cavalcada Sfintei Cruci” este dublată de armata moldovenilor lui Ştefan cel Mare, spre deosebire de alte cavalcade precum cele de la Biserica “Sf. Cruce” din Pătrăuţi (tot ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt) şi de la Biserica Arbore, unde personajul central este numai Constantin cel Mare.
Celelalte icoane se înscriu în tematici uzuale folosite în decorarea bisericilor ortodoxe. Astfel, centrul tulei îl are pe „Iisus Pantocrator”, iar nararea iconografică a evangheliei începe cu „Naşterea” de pe conca absidei sudice şi culminează cu „Învierea” de pe conca celei nordice. Bolta pronaosului are ca icoană centrală pe „Maica domnului şi Pruncul Sfânt” în jurul căreia gravitează îngerii. Sub arcadele de pe toţi cei patru pereţi sunt reprezentate cele şapte sinoade ecumenice recunoscute de ortodoxie, începând cu cel de la Niceea din mai-iunie 325, până la cel tot din Niceea din septembrie-octombrie 787. Celelalte registre descriu iconografic evenimente ce au ca personaj principal pe Sfânta Fecioară. Pe registrul inferior regăsim lucrări de dimensiuni mai mari, dictate probabil de poziţia aleasă între geamri: „Lăsaţi copiii să vină la Mine” şi „Înălţarea sfintei cruci”.
Sigur că ocupaţia habsburgică, din 1775, a avut efect şi asupra destinului Mănăstirii Putna. Au fost făcute transformări ale arhitecturii exterioare prin extinderea zonei de nord a incintei, modificarea formei acoperisului bisericii (1839), iar alte lucrări ample de restaurare au avut loc în 1902 sub conducerea arhitectului vienez K.A. Romstorfer. Iar Mănăstirea a devenit un loc de sfântă reculegere monahală, dar şi simbol al românismului, un soclu solid de cultură şi identitate moldovenească. Trăirea Putnei este similară cu trăirea tumultoasă a Moldovei şi a României întregi. De aceea “Marea Serbare” ce a avut loc aici în 1871 şi care a fost marcată de personalităţi precum Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu a făcut din Putna “Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan altar al conştiinţei naţionale” (M. Eminescu). Asta-i şi explicaţia prezenţei bustului marelui poet în incinta mănăstirii.
Aşadar, după atâtea prefaceri succesive, singura clădire ce s-a păstrat intactă de pe vremea lui Ştefan cel Mare este doar Turnul tezaurului unde erau adăpostite, în vremuri vitrege, odoarele mănăstirii şi ale curţilor boiereşti. Actualul turn clopotnită fiind realizat în anul 1882, când a fost demolată clopotniţa provizorie de pe latura estică, cea nouă fiind realizată în stil romanic, înaltă de 19,30 metri, cu plan pătrat, de 6,60×6,60 metri şi cu trei etaje, având câte două ferestre arcuite semicircular pe fiecare latură a primelor două etaje şi câte trei ferestre similare la ultimul nivel, deasupra căruia se înalţă acoperişul piramidal realizat în patru ape.
Complexul monahal adăposteşte şi un muzeu, construit pe latura vestică, unde sunt expuse cele mai valoroase odoare ce au mai rămas în urma prădăciunilor ce au avut loc dea lungul veacurilor. Acum aici se mai pot găsi broderii, sculpturi, obiecte de cult, cărţi vechi etc.
Odată cu întemeierea marelui complex monastic de la Putna, cea mai importantă ctitorie religioasă a gloriosului voievod, centrul de gravitaţie al vietii cultural-artistice din Moldova se deplasează progresiv către acest aşezământ. Alături de scriptoriul mănăstirii, de şcolile sale trilingve (greco-slavo-romane) şi de atelierele în care se executau valoroase argintării şi icoane, sculpturi în piatră şi lemn, ia fiinţă aici un puternic atelier de broderii, din care au ieşit opere exceptionale, celebre azi în toată lumea pentru măiestria artistică, somptuozitatea, originalitatea şi unitatea lor stilistică. Se pare că broderiile care au fost făcute în atelierele Putnei au avut o largă răspândire în lumea creştină. Chiar şi astăzi sunt găsite asemenea broderii în diferite părţi ale lumii.
Importanţa mănăstirii creşte şi prin faptul că este locul de odihnă veşnică a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, a familiei şi a urmaşilor săi până la Petru Rareş. Mormântul domnitorului este acoperit cu un baldachin din marmură albă, vârf de creaţie al genului, iar cripta cu o piatră pe care frunza daltuită a stejarului aduce aminte de copilaria voievodului. Tot la Putna au fost înmormântaţi: Maria de Mangop, a doua soţie a domnitorului (d: 19 decembrie 1477), fiii săi Bogdan (d: 27 iulie 1479) şi Petru (d: 21 noiembrie 1480), domnitorul ctitor (d: 2 iulie 1504), doamna Maria Voichiţa (d: 1511), Bogdan cel Orb (d: 20 aprilie 1517), Maria – una din fiicele domnitorului (d: 18 martie 1518), Ştefăniţă vodă (d: 14 ianuarie 1527) şi doamna Maria, prima soţie a lui Petru Rareş (d: 28 iunie 1529). în pridvorul bisericii se află mormântul mitropolitului Teoctist (d: 18 noiembrie 1477). Toate mormintele au lespezi funerare frumos lucrate, cu inscriptii în limba slavonă.
Sigur că nu trebuie să uităm şi de chilia lui Daniil Sihastrul, aflată în apropierea mănăstirii, loc în care voievodul poposea adesea pentru a asculta poveţele pline de înţelepciune şi de har dumnezeiesc ale Sfântului Sihastru, aspect ce a fost zugăvit şi pe peretele sudic din camera mormintelor a necropolei domneşti, biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Putna.
Când s-a retras la Putna, Cuviosul Daniil şi-a făcut aici mai întâi o colibă de lemn pe valea pârâului Viţeul. Apoi, aflând o stancă mare în apropiere, şi-a săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea. Alături şi-a săpat o altă încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede şi până astăzi.
Aşadar putem afima cu tărie că, într-adevăr, Putna este un „Ierusalim al neamului românesc” şi mormântul lui Ştefan, un „altar al conştiinţei naţionale”, cum grăia Eminescu. Aşa că „Luaţi-vă în braţe copiii, ca pe strategice arme! Hadeţi cu toţii la Putna, unde Măria sa doarme!” (A. Păunescu)
Gabriel Todică
Ziarul de pe Net
