A. Madlena este o prǎjiturǎ scurtǎ şi durdulie care “parcǎ ar fi fost turnatǎ în ghiocul scobit al unei scoici Saint-Jacques”. Ea a fost folositǎ, o vreme, de Marcel PROUST (1871-1922), pentru a naviga ”în cǎutarea timpului pierdut”, pe atunci lipsindu-i internetul.
În literatura noastrǎ, acest rol de vehicul este jucat, spre exemplu, de câteva bomboane de ciocolatǎ învelite într-un ghemotoc de hârtie pe care fusese scris un nume: Gheorghe (Geo) BOGZA. Povestea o redǎm în cele ce urmeazǎ:
Scriitorul Geo BOGZA (1908-1993) se afla la Judecǎtoria Câmpina, în postura de acuzat, expus fiind privirilor ironice sau rǎzbunǎtoare ale celor ce-l trimiseserǎ în judecatǎ cu dorinţa expresǎ de a-l caza la loc întunecos şi rece pentru vreo şapte ani. Adicǎ exact cât prevedea Codul penal în dreptul articolului referitor la distrugerea de bunuri publice.
Cǎci tânǎrul neîmblânzit, pe atunci, scriitor eliberase, presat de timp, din oborul primǎriei din Buştenari unde era îngrǎditǎ, iapa Stela care trebuia înhǎmatǎ la şareta ce trebuia sǎ-l ducǎ grabnic la trenul despre care ştia cǎ nu-l aşteaptǎ. Slujindu-se, ce-i drept, de un topor, în lipsa cheii, dar şi a primarului care strânsese în ocol toate vitele strǎine pe care le gǎsise pǎscându-i terenurile în noaptea dinainte.
Şedinţa de judecatǎ era condusǎ de un magistrat de vreo patruzeci de ani, distant, sever, impenetrabil, despre care se spunea cǎ era tobǎ de carte. Şi, pe când îşi fǎcea gânduri din ce în ce mai negre, urmǎrind felul cum judecǎtorul îşi încrunta sprâncenele şi cum se uita sever la vreun împricinat sau la avocaţi, Geo BOGZA a fost uşor bǎtut pe umǎr de cǎtre cineva care i-a şoptit: “De la domnul judecǎtor”, strecurându-i în mânǎ un ghemotoc de hârtie.
Desfǎcut, în timp ce “de la masa lui, judecǎtorul urmǎrea scena cu acelaşi aer de disctincţie severǎ”, ghemotocul a dat la ivealǎ bomboanele de ciocolatǎ şi numele lui BOGZA scris pe hârtie.
Judecǎtorul, care se numea Horia BOTTEA, el însuşi scriitor (1891-1948), l-a absolvit pe acuzat, fǎcând ca ghemotocul de hârtie sǎ se rostogoleascǎ multǎ vreme prin literaturǎ.
1. Gestul cu ghemotocul, deşi stǎ la începuturile marii şi exaltantei prietenii a lui BOGZA pentru “un om cum n-am mai cunoscut altul”, pare a se abate de la normele deontologice ale unei justiţii care, nu-i aşa?, nu se antepronunţǎ şi pe care ne-o dorim legatǎ la ochi.
El anunţǎ, peste timp, un gest de rebeliune al lui Horia BOTTEA, care trimite o demisie insolentǎ ministrului justiţiei şi nevǎzându-i, dupǎ o lunǎ, efectele, o face publicǎ în presǎ. Prin aceastǎ demisie, judecǎtorul îşi clameazǎ evadarea din “clanuri insalubre” ale unor jurisprudenţi, “de lâncedǎ stupiditate” şi de “antipaticǎ obedienţǎ”, oblǎduiţi de cǎtre ministrul “din speţa iscusitǎ, deşi rudimentarǎ, a discursivilor parlamentari”, ce renunţǎ, din calcul electoral, “pânǎ şi la bunele sale însuşiri”, pǎstrându-se “nul cu premeditare”.
Nimic nou, parc-ar fi astǎzi!
2. Ghemotocul a precedat întâlnirile de la Câmpina ale unor oameni “foarte deosebiţi ca fire şi ca atitudine faţǎ de societate”, dar legaţi de un destin aşezat sub semnul poeziei.
Peste ani, numele lui Horia BOTTEA rǎmâne nu ca scriitor, ci mai degrabǎ ca “personaj literar” în capodopera lui BOGZA (şi a literaturii române, aş zice),“O sutǎ şaptezeci şi cinci de minute la Mizil”:
Ajungând în oraşul luat adesea “în periplizon” de Caragiale, BOGZA este tentat, prin minutele 30-50, sǎ trimitǎ o telegramǎ semnatǎ “Caragealis”, cǎutând în memorie un prieten care ar face cel mai mult haz de aceastǎ întâmplare.
Iar în memorie a dat peste, aţi ghicit, ghemotoc – aşa cǎ telegrama, menitǎ a-i face cuiva ochii cât cepele şi a-l umfla râsul pe cineva, a fost expediatǎ pe adresa lui Horia BOTTEA.
3. Atunci, în sala judecǎtoriei, Geo BOGZA nu avea de unde sǎ ştie cǎ numele lui intrase în conjuraţie cu al lui BOTTEA, sub zodia “Biletelor de papagal”, apǎrute în februarie 1928, acea “explozie cotidianǎ” ce ajunsese şi la Buştenari, fǎcându-l pe BOGZA sǎ se aboneze, pentru a-i fi alǎturi lui Tudor ARGHEZI, împotriva cǎruia se coalizase “tot ceea ce era obtuz, tot ceea ce era reacţionar în literaturǎ”.
Ghemotocul, pǎstrat cu sfinţenie, în ramǎ, de autorul “Poemului Invectivǎ. Cu amprentele digitale ale autorului” va fi avut rolul de a-l îndrepta spre mintea sa, care trebuia sǎ gǎseascǎ adevǎrul, cǎci “e limpede cǎ adevǎrul pe care-l caut nu e în ea, ci în mine, unde l-a trezit, dar nu-l cunoaşte, şi nu poate decât sǎ repete la nesfârşit, cu din ce în ce mai puţinǎ tǎrie, aceeaşi mǎrturie pe care nu ştiu sǎ o tǎlmǎcesc…”(Marcel PROUST).
4. Noi, cititorii, putem rostogoli ghemotocul mai departe, din mâinile lui BOTTEA cǎtre vǎrul primar al acestuia, actorul Ion IANCOVESCU, considerat omul de spirit numǎrul 1 al României sau, mǎcar, al vieţii ei artistice.
Mare pe scenǎ, dar genial în cafenea, IANCOVESCU crea dintr-un cuvânt anodin o glumǎ şi dintr-un nimic, un moment savuros.
Iatǎ-l, de exemplu, student la Conservator, fǎcând figuraţie într-o piesǎ în care avea o singurǎ trecere prin scenǎ. Dar şi-a speculat-o la mare fix: s-a oprit în faţa unei mese, în dreptul pachetului de ţigǎri, a scos o ţigarǎ, a aprins-o, apoi – “asigurându-se” cǎ nu este vǎzut decât de întreaga salǎ – a “palmat” întreg pachetul, strecurându-l în buzunar şi pǎrǎsind scena în aplauze.
Spre finalul carierei îşi dezvoltase o adevǎratǎ atracţie pentru “fondurile la dispoziţie” ale ministerelor, la care ajungea tapându-i pe miniştri.Aflând, într-o împrejurare, cǎ Ministerul Agriculturii şi Domeniilor are un nou ministru, s-a înfiinţat la acesta, ardelean proaspǎt descins printre “mitici”, care i-a tǎiat-o scurt:
“- Nu ştiu dacǎ aţi aflat în ce minister ne aflǎm. Nici un capitol bugetar nu prevede fonduri pentru culturǎ şi artǎ”.
“- Imposibil!” a ripostat actorul. “- Mǎ rog! Iatǎ bugetul! Cǎutaţi şi dacǎ gǎsiţi ceva vǎ stau la dispoziţie”.
La care actorul a luat volumul, l-a deschis şi a exclamat:
“-Poftiţi! Am şi gǎsit! Fondul lǎcustelor!”, fǎcându-l pe ministru sǎ izbucneascǎ în râs şi sǎ aştearnǎ, pe cererea lui IANCOVESCU, o rezoluţie ce a circulat multǎ vreme prin lumea literarǎ:
“Se aprobǎ zece mii de lei – din Fondul Lǎcustelor”.
Un fleac, o madlenǎ, un ghemotoc de hârtie, nasul Cleopatrei dac-ar fi fost mai mic, bǎtaia unei aripi de fluture, un punct de sprijin…
- B. Dupǎ o întâmplare din lumea justiţiei, zece vorbe de spirit despre avocaţi:
Un avocat cu o servietǎ poate fura mai mult decât o mie de indivizi înarmaţi cu
pistoale.(Mario PUZO)
În Washington, D.C., locuiesc mai mulţi avocaţi decât oameni. (Sandra O’CONNOR)
Un avion plin cu avocaţi a fost deturnat de terorişti. Aceştia au ameninţat cǎ vor elibera câte unul la fiecare orǎ, dacǎ nu li se vor satisface pretenţiile.(Denis LEARY)
Avocatul este un genleman învǎţat, care îti salveazǎ proprietatea din mâinile duşmanului şi o pǎstreazǎ pentru el. (Henry BROUGHAM)
Zarurile sunt nişte cubuleţe de fildeş cu buline, construite la fel ca avocaţii, în aşa fel încât sǎ poatǎ sta pe oricare parte. (Ambrose BIERCE)
Nu existǎ faptǎ atât de gravǎ încât sǎ nu se poatǎ aduce niciun argument în favoarea autorului; de aceea s-au inventat avocaţii.(Melvin BELLI)
Moartea nu înseamnǎ sfârşitul. Rǎmân litigiile referitoare la proprietate.(Ambrose BIERCE)
Existǎ trei motive pentru care avocaţii iau locul cobailor pentru experimentele de laborator. Primul este cǎ sunt foarte mulţi, al doilea cǎ asistenţii nu se ataşeazǎ atât de puternic de ei şi al treilea cǎ sunt dispuşi sǎ facǎ lucruri pe care şobolanii nu le-ar face nici în ruptul capului. (Blanche KNOTT)
Definiţia pe care eu, unul, o dau risipei totale este un autobuz plin cu avocaţi, care cade într-o prǎpastie cu trei locuri goale.(Lamar HUNT)
Un avocat incompetent poate tǎrǎgǎna un proces luni sau ani de zile. Unul competent o poate face pe o duratǎ mult mai mare.(Evelle J.YOUNGER)
Todirel CǍLUGǍRIŢA
Ziarul de pe Net
