DE LA EMINESCU LA VASILE (LALA) LOVINESCU

de

NICULINA  PRUNDEANU

În  „Creangă și Creanga de Aur”,  singura carte apărută în regimul comunist,  Vasile  (Lala)  Lovinescu atinge tangențial ceea ce credem că ar fi trebuit să constituie ținta.  Vorbește doar în treacăt despre timpuri imemoriale când  Adevărul  Suprem era la îndemâna tuturor, fiind vizibil ca un munte, ca o Piramidă, deci schematic un triunghi imens cu vârful în  Cer și baza pe  Pământ.  Ulterior Adevărul ajunge ascuns în Peșteră, care e schematic un mic triunghi cu baza în sus și vârful în jos.  Avem prin urmare o lume răsturnată, în care  Adevărul ocultat e accesibil doar unui grup mic de inițiați, o epocă de gradul doi în raport cu prima, oricând în pericol de decădere și mai accentuată.  Vârful de lance al grupului de inițiați este  Monarhul  Ascuns, cel menit să restabilească  Ordinea  și să repună  totul pe făgașul normal al acestei epoci de decădere.   În mod ciudat toate studiile se referă doar la restabilirea acestei a doua epoci, ca și cum nu ar putea intra măcar în discuție revenirea la  prima epocă.  De aceea opere care nu se încadrează în tiparul care restabilește epoca secundă, considerată  DE  AUR, sunt ignorate în studiile inițiaților aparținători de  „curentul René  Guénon”.

Astfel  Eminescu e ignorat în favoarea unor autori (tot de grad secund)  cum ar fi  Creangă, Alecsandri,  Mateiu  Caragiale.  Care ar putea fi explicația?  Eminescu ignoră la rândul lui  epoca secundă în favoarea  PRIMEI  EPOCI,  care ar fi de fapt în drept să fie considerată  DE  AUR.  Eminescu a înțeles că un mic grup de inițiați nu pot schimba lumea, pe care o privesc  în cel mai bun caz cu condescendență.  E nevoie de o masă critică mare de oameni care au acces la  Adevărul  Absolut pentru ca lumea să se întoarcă în Epoca ei De  Aur.  (Iiisus predica tuturor și îi certa pe fariseii care îi împiedicau pe ceilalți să intre în  Împărăția  Cerurilor)  De aceea la  Eminescu  Monarhul  Ascuns e ocultat împreună cu toți ai săi și când revine în lume se întoarce însoțit de  Cetatea lui și de toți  supușii lui.   „Dacismul”   lui  Eminescu, atât de derutant pentru mulți și considerat  „tentă  romantică întârziată”   impregnează aproape toate scrierile lui cu  „drumuri  către  Prima  Epocă”,  la care participă toți:  Regele, războinicii lui, Magul,  Dochia(Dacia), toate figurile emblematice ale lumii ocultate, „ conținute”  de  Cetatea-Munte.

În  romanul   „Lumină de lună”  încercăm să pornim tocmai de la aceste elemente derutante pentru a înțelege unde vrea să ne conducă  Mihai prin convorbirile lui cu  Iustin  (care e doar un copil de 14 ani, e drept superdotat).  Pentru exemplificare am ales două fragmente din primul volum,  „Nesaț de  Eminescu”:

                                               „LUMINĂ  DE  LUNĂ”

                      Volumul  I—„NESAȚ  DE  EMINESCU”                 

                                              Cap. O—OFICIALITĂȚI  FESTIVE

                                                                                                      15  iun.  1990,  ora  12³⁰   

                                                            ( Partea a doua)

Iustin simte că îl trage cineva de mânecă.  Ia te uită, mustăciosul.  Unde o fi fost până acum?

—Hai să plecăm,—spune mustăciosul—noi nu semănăm cu ei.

Iustin începe iar să râdă.  Nu știe ce să facă.  Ar pleca, dar dacă abia apoi ar fi ceva?…    Deocamdată o doamnă corpolentă a început să cânte  „Mai am un singur dor”  în stilul cântărețelor de operă.  Oricum  Iustin nu agrea romanțele, dar măcar unele aveau un aer frust, natural.  Dar asta e deja prea mult…

—Ce lălăială lacrimogenă!—râde blonda—Molto cantabile, ca la  „Junimea”.

Mustăciosul e scuturat parcă de un frison de frig.  Pe căldura asta!

—Ce mult mă enervau întotdeauna  „muzicalii”,  cu improvizațiile lor ridicole.  Parcă poți să faci un cântec la prima vedere a unor versuri.  Mai ales când nu ești compozitor, ci…

—Mergem.—hotărăște  Iustin brusc și pornesc amândoi pe alee, către ieșirea din  Cimitirul  Bellu—Stați în apropiere?

—Oarecum.—râde mustăciosul—Dar nu mai vorbi la plural, știu că îți vine foarte greu.

Iustin începe să râdă.  Iar îi ghicește gândurile.  Ambele dăți era să-l ia gura pe dinainte și să-i spună  „tu”.  Nu știe de ce, se simte foarte apropiat de străinul ăsta misterios.  Chiar mai apropiat decât de taică-său.  Nu era vorba de lipsă de respect, dimpotrivă.  „—Doar lângă bunica mă mai simt așa de bine.”—se miră el— „Oare de ce?”

—Pe mine mă cheamă  Iustin.  În noiembrie, pe 25, fac 14 ani.—se laudă el—Sunt băiat mare, ce mai încolo, încoace..

—Dacă spui tu.—zâmbește mustăciosul, apoi începe să recite domol, cu un glas ușor baritonal—„Fiind băiet păduri cutreieram..”

—„Și mă culcam ades lângă izvor…”—completează  Iustin repede, atotștiutor.  Vorbești uneori de parcă ai fi chiar  Eminescu…—deodată băiatul râde fericit—Tiii, ce idee colosală!  Dacă aș vorbi cu  Eminescu!

—Ți-ai dorit asta de multe ori.  Ce-ar fi dacă ți s-ar fi îndeplinit dorința?

Mustăciosul are o sclipire atât de malițioasă în ochi, încât  Iustin simte că îl ia peste picior.  Ar intra în pământ de rușine.  Acum nu-l mai încântă faptul că străinul pare să-i citească gândurile.  Uneori e mai bine să le știi numai tu.  Și  Adelina ar râde de el dacă ar ști cum își imaginează el uneori ce ar fi… dacă s-ar putea ce nu se poate.

—De când aveți iar liberali?—îi întrerupe firul gândurilor mustăciosul simțind cam ce furtună a început în capul lui  Iustin—Eu am lipsit câțiva ani din țară, am fost plecat în  India.

—Eh, liberalii noștri…—dă  Iustin din mână a lehamite—Dar oricum, așa liberal, tipul acela a zis o frază frumoasă la urmă:  „Mihai,  Domn al limbii române, coboară-te în sufletele…”

—Pogoară-te.—îl corectează mustăciosul.

—Păi, nu-i tot aia?—Iustin făcea de multe ori concursuri de sinonime cu  Adelina, așa că știe ce vorbește.

—Nu, nu e un sinonim.—îl citește iar străinul—Are un înțeles mistic…   Stai liniștit, nici liberalul vostru nu știa ce citește…   Ai auzit vreodată de  Monarhul  Ascuns?

—Monarhul as…   Nu.—tranșează scurt  Iustin—N-am auzit.

—Să-ți dau un exemplu, ca să înțelegi mai ușor.  Ai auzit de legenda  Regelui  Arthur..

—Uauuu!—face  Iustin încântat—Excalibur.  Cavalerii  Mesei  Rotunde.  Am câteva filme trăsnet pe subiectul ăsta, plus un joc pe video.

—Dar cărți n-ai.—îi taie avântul mustăciosul.

—O imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, așa spun japonezii.—încearcă  Iustin să recâștige terenul pierdut.

—Depinde de imagine, dacă îți fură ochiul și te poartă alene pe suprafața ei, sau te prinde și te conduce către simbol, către esență…   Nu te speria, n-am de gând să-ți țin teorii complicate, ca o călăuză în pustiu.

Mustăciosul îl privește zâmbind, dar îl țintuiește cu privirea.   („Călăuza”    lui  Tar…   Iar a uitat cum îi spune.  Parcă nici nu poate gândi sub privirea asta hipnotică…  „— Șarpele?  Demonul?  Asta ar mai lipsi”)

—Îți mai amintești cum a murit?—( Iustin oftează rușinat „—Iar râde.  Râde de gândurile mele caraghioase.”)—Sau unde a fost îngropat  Regele  Arthur?

—Păi, nu știe nimeni…   Adică se spune că în  Avalon.  Dar nimeni nu știe unde e  Avalonul…   De asta s-au găsit unii nebuni, de-a lungul timpului, care îl așteptau să se întoarcă…   Mai ales în vremuri tulburi…

—Nebuni?—cântă parcă acel cuvânt străinul.  Pare întrebare, dar și afirmație apreciativă—Ca tine?

Iustin se face roșu ca sfecla.  Așa e.  Și el era nebun.  Voia să vorbească mereu cu oameni plecați dincolo de noi, dar nu i se păruse nimic ciudat până acum.  „—Dacă ei sunt nebuni, atunci sunt și eu.  Dar dacă nu suntem?”

–Ei, vezi, asta e întrebarea potrivită…   Și  NU  sunteți!

Străinul nici măcar nu se ferește să-l facă să priceapă că îi citește gândurile ca de pe carte.  Clar, nu se teme că o să-l sperie cu ciudățeniile astea.  De fapt, de ce s-ar teme?  Doar  Iustin asta vrusese de nenumărate ori, să vorbească măcar o dată cu cineva altfel decât oamenii obișnuiți. „— Ai grijă ce-ți dorești…”

—Ăsta e  Monarhul  Ascuns, cel care stă departe de poporul său, în recluziune…   Iar când totul pare că se năruie, că nu mai există repere morale și spirituale, revine la ai săi și restabilește echilibrul.  Ordinea  Divină.

Deodată  Iustin înțelege, ridică privirea arzând către mustăcios și zâmbește larg.  Rușinea aceea lipsită de sens a curs de pe el, ca pielea veche de pe un șarpe…    „—Iar șarpele.” — râde interior  Iustin și se pomenește recitând:

—„Ștefane,  Măria  Ta,                                                                                                                                        Tu la  Putna nu mai sta,                                                                                                                           Lasă-arhimandritului                                                                                                                                           Toată grija schitului…”

Simte că i se taie răsuflarea de emoție.   „—Mihai,  Domn al limbii române, pogoară-te…”—ar vrea să strige  Iustin, dar nu mai are putere.  Simte cum îi alunecă pe obraz niște lacrimi fierbinți ca bucuria din sufletul lui…  —„Plâng ca un…”

—Ei, eu am plecat, trebuie să mă întorc acolo, să mai vorbesc și cu fata blondă.—îi spune înțelegător mustăciosul—Ne mai vedem în curând.  Și, să știi, nu-i nici o rușine că plângi ca un…

Iustin întoarce agale capul spre el, cu lacrimile șiroind pe față.  Ar vrea să-l întrebe cum îl cheamă, dar străinul iar s-a topit. „—Eram la mijlocul zidului.”— se miră Iustin—„Nu avea timp să ajungă la poartă.  Acum o  secundă vorbea cu mine.  Ce-i asta,  Doamne?…   A trecut prin zid?”

                         Cap.  4—„ÎNTÂLNIRE  CU  MONARHUL  ASCUNS”

                                                                                                  15  iun.  1990,  ora 21¹⁰   

                                                                                     (Partea a doua)

—Hipnoza…   Sugestia…   Autosugestia.  Nu e nimic anormal.   Noi, oamenii, ne-am cam uitat puterea reală a minții.  Ești încă mic, ai timp să înveți.

—M-am tăiat văzând un film cu zăpadă înghețată.—începu să se amuze  Iustin—Bine că n-am văzut   „Regele  Arthur”,  mă alegeam cu vreo mână tăiată.  Chiar, oare de ce nu l-am văzut pe el?  Doar despre el mi-ai vorbit ieri…   Monarhul  Ascuns…   E filmul cel mai căutat acum, toți colegii mei l-au văzut pe… Monarhul  Ascuns.

Mihai îl privi lung, ușor ironic.

—Monarhul  Ascuns nu apare oricui.  Doar celor care pot să-i continue opera într-un fel, să i-o apere…

—Credeam că se întoarce și redevine  Regele  tuturor…

—Nu.  De aceea îl văd doar…—ce surâs dulce și ironic în același timp avea  Mihai— …nebunii.  Trebuie să fii puțin nebun să-ți asumi asemenea riscuri.

—Riscuri?  Cum adică?—râse  Iustin cu poftă—Ce risc pot înfrunta eu citind cărțile tale și…?   E caraghios de-a binelea.  Doar nu ne invadează turcii din nou, acum îi invadăm noi pe ei.

—Uneori suntem invadați din interior…—Mihai arătă spre cărțile înșirate de  Iustin pe masă—Nu crezi că ar trebui să te pregătești pentru admiterea la liceu, în loc să-mi citești cărțile?

—Păi și tu ești în programa școlară.—începu să râdă iar  Iustin.

—Cu articolele politice?  M-aș mira.

—A, doar le frunzăream, de curiozitate.—se justifică  Iustin, jenat fără să înțeleagă de ce—Am văzut o emisiune în care erau atacate niște idei de-ale tale și voiam să văd cu ochii mei dacă așa ai scris.  N-am știut că-s așa multe.

—Și?

—Păi, încă n-am găsit ce căutam…

—Ce-ar fi să citești cărțile pentru admitere?—îl apostrofă  Mihai pe nepregătite—Deocamdată ești în pericol să nu reușești la liceul pe care ți l-ai ales, dacă tot vorbim de riscuri.

—A, acum înțeleg despre ce riscuri vorbeai…   Normal, mă iei peste picior.  Un puști ca mine nu poate să-ți continue opera, nici să ți-o apere.  Cât despre riscuri…   Promit că încep să citesc pentru admitere imediat ce…   Ia stai, ai spus că putem fi invadați din interior…   Emisiunea de azi de la televizor este a noastră, e…—Mihai îi indică lui  Iustin o carte de matematică—După ce pleci, am promis.  Cât despre  Monarhul  Ascuns,  chiar există riscuri pentru…?

—Și jertfe.—răspunse cald  Mihai—Ordinea  Divină se restabilește totdeauna prin jertfă.  Monarhul  Ascuns s-a jertfit o dată, n-o poate face din nou.

—Cred că sunt prea mic să te înțeleg.—spuse  Iustin după câteva momente de gândire.

—Nimic mai simplu.—răspunse amuzat  Mihai și dispăru sub ochii lui  Iustin.

Băiatul rămase perplex clipe lungi, apoi începu să se rotească prin cameră, privind brusc în spatele lui, sperând să-l surprindă undeva.  Dar trebuia să se dea bătut, să accepte realitatea (dacă realitate putea fi asta).  Mihai a dispărut din cameră în mod cert.  Parcă s-a topit în aer, ca personajele teleportate din  „Star Treck”.

—Iar vorbesc singur?—se întrebă  Iustin—Oare am înnebunit?

Cartea de mate alunecă spre el nechemată, amintindu-i că  Mihai i-o arătase înainte de a pleca.  Iustin oftă, dar luă cartea, o deschise unde rămăsese înainte de a-i veni ideea să  „jefuiască”  biblioteca bunicii și începu să rezolve exercițiile.

Ziarul de pe Net