Mărturiile scriitoarei despre copilul- dușman al poporului

*interviu cu scriitoarea Lăcrămioara STOENESCU, autoarea cărții autobiografice  “Copii-duşmani ai poporului”, acordat în exclusivitate ZdpN, după lansarea din Aula Nicu Gane

T.C.: Aţi amintit, în cartea “Copii-duşmani ai poporului”, de acel director de şcoalǎ care-i spune fetiţei din clasa a V-a:”Tu eşti duşman al poporului şi nu ai voie sǎ frecventezi şcoala. Eşti exmatriculatǎ!”.
Care a fost atitudinea colegilor dvs. şi a cetǎţenilor din Rǎdǎşeni faţǎ de aceastǎ nedreptate? Ce reacţie au produs aceste vorbe într-un suflet de copil?

L.S.: În primul rând, vreau să vă mulţumesc pentru oportunitatea de a scrie pentru cititorii Ziarului de pe net. Este o onoare să pot explica, fie şi după şase decenii, un moment din istoria acestui oraş, atât de cunoscut prin oamenii de seamă ce i-a dat. Pe de altă parte, oraşul mi se pare predestinat să fie leagănul suferinţei la cote maxime pentru alţii. Mă refer aici, în primul rând la Monica Lovinescu, fiica acestui oraş şi la familia sa, dar şi la deportaţii aduşi pentru a fi pedepsiţi pentru vini imaginare, dar reale pentru acel sistem oneros care era comunismul.

Vă voi răspunde punctual la întrebǎri. Mulţi dintre oamenii ce au trăit în acea perioadă, 1952-1954 şi chiar 1957, nu mai trăiesc să confirme cele scrise de mine, alţii mai tineri sau mutaţi de curând în oraş vor rămâne uimiţi să afle povestea adevărată a unei fetiţe deportate la 10 ani şi exmatriculată ca „ duşman al poporului”. Pare o istorie absurdă, demnă de cărţile lui Kafka.

Mulţi se vor întreba dacă nu este ficţiune. Îi asigur că este o poveste cât se poate de adevărată, cu un director comunist care proceda cu mult exces de zel, pentru a nu-şi pierde postul. Mulţi poate îl condamnă, dar alţii   consideră cǎ şi-a făcut datoria, ca şi torţionarii Enoiu şi Alexandru Vişinescu. Depinde de concepţia şi caracterul fiecărui om.

Însă, eu cred că Directorul a procedat fără tact pedagogic. Sunt şi eu profesoară şi ştiu cum trebuie abordat un copil la această vârstă, mai ales când avea tatăl închis, iar familia ostracizată. A procedat cu mult exces de zel, de teamă să nu-şi piardă scaunul de director. Mulţi mi-au reproşat că scena nu e veridică, dar eu sunt la o vârstă când pot să dau seama oricând Marelui Judecător şi nu-mi pot permite să ascund adevărul. E adevărat că alţi directori din satele unde mai erau copii deportaţi, au procedat mai uman. În carte, am luat un interviu comun câtorva copii din alte localităţi, unde profesorii le-au trecut numele în creion la sfârşitul catalogului, pentru ca, la o eventuală inspecţie, să poată fi şterse. Ei frecventau şcoala  pentru cǎ aveau profesori înţelegători şi mai puţin ” îndoctrinaţi”

Cât despre copiii din Rădăşeni, erau colegii mei, dar nu mă cunoşteau decât de două luni de zile şi primiseră instrucţiuni clare să stea deoparte de mine, pentru că eram deportată. Ei nu înţelegeau sintagma ”duşman al poporului” şi nici nu le explicase cineva ce înseamnǎ. Trebuie să ştiţi că eram singurul copil care avea voie să frecventeze şcoala. Am urmat-o până la sfârşitul lunii noiembrie. Poate credeţi că eram favorizată, dar nici vorbă de asta. Fiind în clasa a IV-a, trebuia să dau examen de absolvire, pentru că examenele se dădeau pe atunci, după finalizarea unui ciclu. Eu terminasem ciclul primar.

Examenul avea loc pe 5 iunie 1952, dar tocmai atunci, noi trebuia sa plecam din oraş. Învăţătoarea Maria Răsuceanu, fie-i ţărâna uşoară, m-a chemat în cancelarie şi, asumându-şi un mare risc, mi-a dat teză la matematică şi românǎ. Ba, mai mult decât atât, l-a chemat şi pe profesorul de limba rusă să-mi dea lucrare (rusa era obligatorie din clasa a IV-a). În urma acestui examen improvizat, dar serios, mi-au încheiat  situaţia şcolară.

Am aflat apoi, că tot aşa procedase şi cu Marta Georgeta Teodorof, o colegă de clasă care fusese deportată cu mama şi cu sora ei în Câmpulung-Muscel. Ceilalţi elevi erau fie în clasa a VII-a şi nu avuseseră timp să susţină examenul de absolvire, având la mai multe materii examene şi nici examenul de admitere în liceu. Atunci, ciclul gimnazial se numea elementar. El se încheia în clasa a VII-a, iar prima clasă de liceu era clasa a VIII-a. Neavând situaţia şcolară încheiată şi notele trecute în foaia matricolă, ei n-au fost primiţi în şcoală în anul şcolar 1952-53. Cei care erau la liceu, după ce şi-au dat în toamnă examenele, au fost primiţi, în urma unor memorii făcute de părinţi la Comitetul Central al Partidului din Bucureşti.

Eu, cum am mai spus, am fost exmatriculată în anul şcolar 1952-1953, după vreo două luni de şcoală, dar, după moartea lui Stalin, situaţia politică fiind oarecum mai stabilă, elevii deportaţi au avut dreptul să dea examen toamna, odată cu cei corigenţi la toate materiile, inclusiv la la dexterităţi ( muzică, desen si sport).

Cetăţenii din Rădăşeni erau atât de înfricoşaţi atunci de Miliţie şi de Securitate, că nu-şi permiteau să se implice sau să ia vreo atitudine. Cine nu cunoaşte situaţia de atunci, când cizma Securităţii stătea ferm pe grumazul tuturor, nu-şi poate imagina de ce opinia publică nu acţiona în niciun fel. Am auzit că, în necunoştinţă de cauză şi pentru că nu li se explică, mulţi tineri de azi îi învinovăţesc pe cei care au trăit atunci că n-au făcut nimic, că n-au luptat contra comunismului.

Îi invit să se documenteze, să citească ce s-a scris despre rezistenţa din munţi, despre organizatiile şcolare si studenţeşti şi apoi să arunce cu piatra. Mulţi au aflat, iar mulţi, vor putea afla şi ei, numai să aibă curiozitatea să citească. Cartea mea „De pe băncile şcolii în închisorile comuniste” s-a epuizat, dar editura Curtea Veche mă sprijină să scoatem ediţia a II-a.

În lista de la Securitate care este inserată în anexa cărţii am găsit şi organizaţia anticomunistă „Inima neagră” din Fălticeni. Poate a mai existat în acest oraş şi altă organizaţie, dar eu n-am găsit-o atunci. Oare nu mai trăieşte nimeni să scrie despre ea? Dacă există un mărturisitor dispus să-mi dea un interviu, aş fi onorată să completez cu el ediţia a II-a a cărţii de care am amintit. V-aş ruga, domnule Călugăriţa, să-mi acordaţi tot sprijinul în acest sens.

Vreţi să mai ştiţi ce s-a petrecut în sufletul unui copil la exmatricularea din şcoală pe motive politice? În primul rând, fără ca să mă laud, nu era vorba de un copil oarecare, ci de unul sensibil, bine crescut, provenind dintr-o familie de intelectuali cu frică de Dumnezeu. Eram premiantă şi aveam o brumă de talent la scris, odată ce mi se publicase deja o poezie originala “Jucăm “Un pedagog de şcoală nouă” în revista “Pionierul”, la pagina omagială despre Caragiale, sub genericul Moş Virgulă.

De aceea exmatricularea a însemnat pentru copilul sensibil care eram atunci o adevărată catastrofă. Am simţit că tot cerul se prăvăleşte asupra mea. Era darul de Crăciun, făcut parcă în mod special de un regim abject pe care l-am urât din tot sufletul, încă de atunci, pentru că mi-a distrus copilăria.

Nu înţelegeam deloc cum eu, un copil atât de mic, să fiu duşmanul unui popor întreg. Atunci, am simţit că s-a sfârşit cea mai frumoasă parte a vieţii-copilăria mea- şi a început iadul copilăriei cu maturizarea forţată a copilului împins brutal în viaţa aspră şi nemiloasă a deportării. Era o nedreptate greu de suportat, mai ales că se făcea pe motive politice, nu din cauza absenţelor sau a notelor proaste.

În toţi anii şcolari, fusesem premiantă şi luasem premiul I, cu diplomă de merit. E drept că în clasa I niciun premiant nu luase premiul I, fiindcă el trebuia luat de o fetiţă mediocră, dar cu origine sănătoasă-fiica femeii de serviciu din şcoală. Era după alungarea Regelul Mihai I şi instaurarea comunismului. Excesul de zel începuse să-şi spună cuvântul. Însă, apoi, premianţii au intrat în drepturi şi mi-am luat şi eu diplomele de merit.

Principalul vinovat a fost Stalin care implementa şi la noi deportările din Siberia. În trenul de vite cu care am călătorit claie peste grămadă se vehicula chiar zvonul că vom fi trimişi în Siberia. Numai când am coborât la Fălticeni şi am auzit vorbindu-se româneşte, am fost fericiţi că eram în ţară. Bucovina era considerată, din cauza distanţei mari între ea şi Giurgiu, Siberia românească.

Am călătorit şapte zile şi şapte nopţi până să ajungem la destinaţie. De fapt, nu călătoream decât noaptea, să nu fim văzuţi de ceilalţi călători. Comuniştii îşi făceau treburile murdare numai noaptea, asemenea criminalilor.

T.C.: În faptul cǎ v-aţi nǎscut şi aţi copilǎrit pe strada ce poartǎ numele unui mare scriitor rus, “poet al suferinţei”, vedeţi o predestinare? Credeţi cǎ vi s-a ales calea mântuirii prin suferinţǎ? Sau cǎ existǎ un antidestin care v-a fǎcut sǎ vǎ pǎstraţi seninǎtatea, lipsa de încrâncenare, zâmbetul pe buze?
Nu e profund nedrept ca, din toatǎ opera filozofului Mircea Vulcǎnescu, noi sǎ rǎmânem cu acel “Sǎ nu ne rǎzbunaţi!” emis de un creier spǎlat de brutele torţionare?

L:S.: Eu cred în Dumnezeu şi mă conduc după dictonul “Nihil sine Deo”. Abia acum, am înţeles de ce Dumnezeu m-a trimis în deportare pe mine, un copil, fără tată, (era arestat la Onesti, Tg. Ocna, ca fost pretor-funcţionar administrativ,  făcând parte din elită), cu o mamă ieşită de curând din spital şi cu a bunică bătrână. Dumnezeu avea cu mine un plan, numai că eu n-am fost perspicace şi m-am apropiat mai târziu de El. Deabia atunci, când i-am deschis uşa sufletului, am înţeles planul său şi, trezindu-mă, m-am apucat să scriu.

Ce-i drept, am debutat destul de târziu, dar cum niciodată nu e prea târziu, cu trudă şi perseverenţă, în şapte ani am scris pe brânci şase cărţi de cca 300 de pagini, două cărţi de poezii pentru copii şi opt scenarii radiofonice, din care cinci au devenit spectacole radiofonice.

Faptul că n-am plătit apariţia niciunei cărţi şi că au fost cunoscute, mă face să fiu din ce în ce mai  sigură că Dumnezeu a dorit ca acest copil deportat să scrie cândva despre viaţa de atunci din deportare, să imortalizeze acele zile de coşmar. Vedeţi Dumneavoastră, noi nu ştim sensul multor lucruri care ni se întâmplă. De ce aşa şi nu altfel? Dar dacă reflectăm îndelung, retroactiv, ne dăm seama de ce viaţa noastră a decurs aşa şi nu altfel. Există un curs al vieţii noastre. El are un sens. Fără a fi avut experienţa deportării, viaţă mea ar fi fost anostă  şi n-aş fi putut să-mi pun munca în slujba oamenilor.

N-aş mai fi scris, n-aş mai fi descoperit şi alte vieţi mai traumatizate, cum sunt cele ale mărturisitorilor din  cărţile mele: “De pe băncile şcolii în închisorile comuniste” sau din “Memoria stigmatelor”. Poate, nici n-aş fi abordat, pentru liniştea sufletului traumatizat de ororile ce mi se încredinţează de mărturisitori, poeziile pentru copii: „Poezii pentru cei mai dragi copii „ şi „De la Circ la Zoo”, în curs de apariţie la Editura Iulian Junior.

N-aş fi cunoscut nici atâţia oameni importanţi pe care eu îi consider adevărate modele pentru tinerii de azi – debusolaţi din cauza falselor modele ce li se dau în emisiunile TV.

Eu sunt convinsă că istoria trebuie scrisă şi din mărturisirile oamenilor care au avut de suferit. Trebuie luată în seamă şi istoria învinşilor, nu numai cea a învingătorilor. Altfel, riscăm să mistificăm iar istoria şi să o reedităm pe cea cu care ni s-au îndoctrinat anii de şcoală- acea mizerie de istorie a lui Roller.

Cred că nu doreşte nimeni să se scrie iar istoria din Arhivele Securităţii, cu anchete măsluite cu declaraţii smulse prin bătaie şi rescrise în limbaj securistic de anchetatori. Asta ar însemna iar o mistificare a istoriei şi nu va fi decât o falsă istorie.

Eu mă simt obligată să împiedic cât pot aceasta, lăsând prin cărţile mele documente tinerilor istorici, care vor scrie peste ani adevărata istorie fără ură, fără prejudecăţi, adevărat şi nepărtinitor. Aceasta cred eu că ar putea fi adevărata istorie şi, dacă pot să contribui şi eu cu ceva, cu o filă, cu un rând măcar, nu voi precupeţi niciun efort.

Nu cred că strada Dostoievski a avut un rol important în viaţa mea. Poate să fi fost o coincidenţă, deşi sunt convinsă că nimic nu e în viaţă întâmplător. Însă, eu nu acolo mă născusem, ci la spital şi am fost adusă în casa de zestre a mamei, pe strada Oinac. Am locuit în 13 case despre care chiar am scris un eseu cu titlul „Casele au amintiri”, pe care încă nu l-am publicat.

Casa din strada Dostoievski, unde am locuit cu chirie aproape doi ani, înseamnă pentru mine casa celor mai mari catastrofe ce s-au abătut asupra familiei noastre. Ea e casa arestării tatei, a îmbolnăvirii mamei de febră tifoidă, casa deportării şi a trimiterii în bejenie a celor trei generaţii-bunică, mamǎ, fiică.

Dar datorită firii mele optimiste şi a veseliei debordante, am reuşit prin disimulare să maschez dramele trăite, încât cei care nu mi-au cunoscut suferinţele,  când au aflat de ele să se mire că n-am lăsat să se vadă o urmă de suferinţă pe chipul meu. M-a ajutat mult şi faptul că am dorit mereu să devin actriţă şi cred că aş fi avut talent. Abordând jocul măştilor, m-a ajutat să-i induc în eroare şi să nu las să se vadă niciodată pe chipul meu suferimţa.

Iubesc oamenii şi tot ceea ce fac acum, o fac pentru ei, mai ales pentru generaţiile tinere pe care vreau să le scutesc să mai fie minţite cum am fost noi. Mă bucur că prin liceele pe unde merg: Mihai Viteazul, Cantemir-Vodă, Spiru Haret, Matei Basarab, Gheorghe Lazăr din Bucureşti şi de curând, Nicu Gane din Fălticeni şi lista va continua din toamnă, cu Liceele din Breaza şi Braşov, sunt bine primită şi ascultată chiar şi de 500 de liceeni.

Emisiunea de pe net ziare.ro cu cartea “De pe băncile şcolii în închisorile comuniste” din 2010 are peste 7000 de vizualizări. Cum să nu cred că tineretul are nevoie de cărţile mele? Cum să nu cred ca vrea să afle adevărul şi adevărata istorie? Cu ajutorul sponsorului nostru,  Mihai Olteanu din California, fost deţinut politic, le dăruiesc şi cărţi şi îi văd că fac coadă să le primească. Pot să nu fiu optimistă şi să nu cred în planul de care am vorbit?

Cred că tineretul e timpul sa fie privit cu mai multă încredere şi încurajat să nu mai plece din ţară. Tinerii nostri care ne fac cinste în lume nu trebuie să mai fie alungaţi de spectrul foamei, ci incurajaţi să rămână şi să-şi aplice invenţiile, să-şi pună inteligenţa în slujba acestei ţări, dar să se facǎ programe în acest scop şi să fie retribuiţi la nivel occidental.

În legătură cu mottoul pus cărţii mele Copii-duşmani ai poporului, ce constituie cuvintele lui Mircea Vulcănescu, cred că ele reflectă şi firea omului şi credinţa sa.  În  2007 când am scris cartea, m-am încrâncenat să disec istoria deportărilor. Am petrecut luni bune la CNSAS, ca cercetător, inserând fişa tatei din închisoare, epigramele aduse pe foiţă de ţigară, cele 100 de pagini de fişe informmative ale celor 11 care îl urmăreau pe “obiectiv”  şi au rămas nedeconspiraţi cu toate insistenţele mele de până acum. Presupun că mulţi sunt decedaţi, dar l-au urmărit cu obstinaţie până la moartea sa care s-a produs în 1974. Toate mi-au dat o stare de lehamite, dar şi de bine, pentru că prin ele, am cunoscut ce gândea tata, ce părere avea atunci, despre sistem. Erau gânduri pe care le împărtăşea unor prieteni-mulţi dintre ei informatori, dar erau prietenii lui, unii chiar colegi de închisoare. Unul era soţul unei prietene a mamei mele. Aşa am avut ocazia să-mi cunosc mai bine tatăl, care vorbea, ce-i drept cam fără teamă contra regimului, dar în faţa prietenilor. Cu mine astfel de discuţii nu aveau loc. De aceea spun că aceste fişe informative mi-au dat senzaţia că dialogam cu el peste timp.

M-am întrebat ce-ar fi făcut el dacă ar fi aflat că bunii lui prieteni l-au turnat şi mi-am dat seama că acum, i-ar ierta, aşa blând cum îl ştiu eu, ar fi zis: “Ei, ce să-i faci? Au mâncat şi ei o pâine mai albă, ce-i drept..” Şi atunci mi-am zis: mottoul  “Să nu ne răzbunaţi!” ar fi în spiritul celor gândite şi de tatăl meu. Apoi, după zecile de interviuri luate unor deţinuţi care au avut de îndurat şi 14 ani de temniţă grea sau cel luat lui Gavril Vatamaniuc “Şoimul Bucovinei”, cum l-am numit eu în scenariul radiofonic care s-a interpretat la Radio  anul trecut, am constatat că niciunul dintre foştii luptători anticomunişti nu s-a arătat vindicativ.

Nu, aveau creierele spălate, cum nici Mircea Vulcănescu nu a spus asta din acest motiv. Citatul este în buna credinţă ortodoxă. Aşa a gândit un om care a salvat cu trupul său un tânăr pe care l-a culcat peste el, preferând să doarmă el pe cimentul celulei, deşi ştia că astfel, îşi grăbeşte sfârşitul. Garanţia că-l va salva se semenul lui l-a făcut să nu dea înapoi. Dar acest fapt, demn de Pateric, i-a provocat moartea.

Nu, e cert că Vulcănescu nu avea creierul spălat oricât l-au bătut şi maltratat torţionarii săi. El a acţionat ca un adevărat creştin, ca un sfânt. A fost un martir şi figurează printre sfinţii închisorilor.

Dar e greu de înţeles în zilele noastre sacrificiul unui astfel de om,  înţelegerea şi blândeţea pe care o are chiar faţă de torţionarii săi.

Pentru că Dumnezeu înseamnă iubire nu răzbunare, nici eu nu iubesc  răzbunarea. Vreau să cred că sunt o bună creştină, iar Dumnezeu ne îndeamnă să ne iubim chiar şi pe duşmanii noştri. De aceea am arborat aceest motto.

Însă, aş dori ca foştii torţionari să-şi ceară public scuze pentru ce-au făcut, nu să ne-nvăluie tot timpul cu deja cunoscutele şabloane „Nu mi-am făcut decât datoria.”

Care datorie? Să omoare în bătaie pentru a primi nişte tinichele de grade?

Le-aş recomanda tinerelor reportere de la Antena 3, fără experienţă şi mai puţin documentate, care iau interviu torţionarilor, să nu-i mai creadă şi să-i prezinte drept moşuleţi simpatici.

Mai bine să se documenteze  şi să citească măcar o carte despre cum băteau şi ce victime făceau aceşti “blânzi  şi nevinovaţi cameleoni”.  Iar aceşti “mieluşei” nu ar trebui închişi pe viaţă. În penitenciare ar duce-o foarte bine. Să li se dea pensia lor azilelor de bătrâni sau caselor de copii şi să li se lase cea mai mică pensie pe economie. Ar fi arhisuficient pentru cât au bătut şi omorât.

Televiziunea care cred că a devenit prima putere în stat şi dă chiar lecţii de română, învăţând tinerii cuvinte incorecte ca „se merită”, „ mă risc” sau altele, să nu mai  manipuleze oamenii şi să-i dezinformeze. De ce se doreşte să avem nişte tineri care să vrea numai distracţii cancanuri şi subcultură? Nu e vorba de toate emisiunile, evident, doar de cele care intreţin asemenea emisiuni de dragul profitului. Tineretul se formeaza acum mai mult la televiziune decât la şcoală. De ce a dispărut TVR Cultural? Ne trebuie un tineret incult? Cui prodest?

E drept că tinerii serioşi se orientează spre teatru, operă, concerte. Vor rămâne cu cei care văd doar Las Fierbinţi şi altele de acest gen.

T.C.: Ce acţiuni întreprindeţi, dvs. şi ceilalţi “incomozi” din Giurgiu (şi nu numai) pentru pǎstrarea nealteratǎ a memoriei neamului? 

l.S.: Împreună cu Centrul Cultural „Ion Vinea” din Giurgiu, AFDPG si Primăria locală, la iniţiativa mea, am comemorat în 2012, la Ateneul „Ion Bălănescu” din Giurgiu, 60 de ani de la deportările din oraş, când 823 de persoane, dintre care cca 100 de copii au fost deportate în 52 de localităţi din toată ţara. S-a semnat o cerere trimisă Primǎriei din Giurgiu cu scopul să se aşeze în oraş o placă de marmură cu această inscripţie, dar încă nu s-a realizat.

Apoi, in noiembrie 2012 a avut loc la Comisia Europeană din Bucureşti o masă rotundă, la care au asistat personalităţi de la CNSAS, IICCMER, Comisia Europeană şi Liceul Spiru Haret. Oricine a putut dialoga cu foştii deportaţi din Giurgiu. Pe site-ul Comisiei Europene se poate urmări înregistrarea. Moderator a fost profesorul şi rectorul Facultăţii de istorie de la Universitatea Bucureşti, Adrian Cioroianu. Am scris mai multe articole despre deportările din Giurgiu şi organizaţiile anticomuniste din liceele giurgiuvene în Aldinele ziarului România Liberă, la Timpul , Memoria şi revista PERT–Evenimentul Piteşti, dar şi cărţile „Copii-duşmani ai poporului”, „De pe băncile şcolii  in închisorile comuniste” şi „Memoria stigmatelor”, care s-au bucurat de cronici pozitive.

Astfel, s-au putut audia sau citi cronici şi interviuri la PRO TV-Omul care aduce cartea, site-ul Ziare.ro, la Trinitas sau „România literară”.

După cartea „Copii-duşmani ai poporului”, am scris  după scenariul radiofonic, intitulat „Am fost duşman al poporului” şi „Un om nevinovat.” În regia lui Răzvan Popa, producător Magda Duţu, el a devenit spectacol radiofonic la Radio România Cultural. Actorii Maia Morgenstern, Adrian Păduraru, Manuela Ciucur, Eugenia Bosânceanu şi alţii, au dat mai mult dramatism cărţii prin strălucita lor interpretare.

El se poate audia pe GOOGLE la Fonoteca Pontes, Cartea „Copii-duşmani ai poporului” va apărea în italiană în traducerea lui Mauro cu titlul „Bambini-nemici popoli” la editura Secula din Italia, în 2014, iar o cronică la Memoria stigmatelor a apărut în revista „Candela de Montreal”-Canada. Există şi postări ale unor fragmente din „Copii-duşmani ai poporului” şi pe site-ul Memoria din Strasbourg şi la o revistă on line din Dusseldorf .

T.C.: Ce aţi vrea sǎ le spuneţi celor ce au, în zilele noastre, un comportament asemenea cu al fostului director (Constantinescu) din Rǎdǎşeni, de slugǎrnicie faţǎ de mai-marii vremii sau de exces de zel?

L.S.: Eram prea mică şi nu ştiu dacă acesta era numele lui, dar asta nu contează. Celor care ar proceda azi la fel le-aş aminti că în viaţă trebuie să fii om şi întotdeauna să te gândeşti cum ar fi să fii în locul celuilalt. Poporul nostru concretizează asta prin proverbul: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face.”

Oare s-a gândit vreodată directorul la fetiţa care aude şi acum în urechi vocea sa care striga „Tu de mâine să nu mai vii la şcoală! Eşti duşman al poporului!”  Slugărnicia şi excesul de zel fac bună casă, dar funcţiile nu sunt veşnice, ca şi partidele politice. Cine ar fi crezut că o să cadă sistemul comunist sau Ceauşescu, dar au căzut ele imperii…Nici funcţiile nu sunt veşnice. Orice om trebuie să lase loc de BUNĂ ZIUA.

T.C.: Periodic, în viaţa publicǎ româneascǎ, se pune pe tapet problema reinstaurǎrii monarhiei. Care este punctul de vedere şi dacǎ aveţi amintiri legate de familia regalǎ a României (ţinând cont şi de faptul cǎ tatǎl dvs. a fost închis, pe nedrept, din cauzǎ cǎ a avut o funcţie administrativǎ în timpul dictaturii lui Antonescu, “rivalul istoric” al regelui Mihai?).

L.S.: Din ce am citit şi constatat eu, monarhiile au adus şi aduc stabilitate în ţară. Probabil, aţi citit cât de bine o duceau oamenii în vremea lui Carol I, cât de mare era leul. În acea vreme, Romania devenise un El Dorado. Băncile noastre erau în rând cu cele ale Europei Occidentale şi ale Americii. În România şi chiar la Giurgiu, veneau să lucreze constructori italieni, îşi deschideau prăvălii grecii şi turcii. Mulţi au şi rămas în ţară, iar unii dintre ei chiar au fost deportaţi.

În jurnalele filmelelor din anii 50, când se prezentau greve şi imagini din trecut, muncitorii purtau pălării şi costume, iar muncitoarele rochii de mătase naturală şi pălării. Când am venit la Rădăşeni, mama purta basma, ea care fusese funcţionară la bancă şi soţie de pretor şi avusese o viaţă întreagă numai pălării de la marile magazine care costau aproape un salariu.

Nu pot spune că sunt regalistă, dar familia mea a trăit în regalitate şi mi-a povestit multe despre acele timpuri. Mama a murit în 1994 cu gândul că nu va apuca să trăiască din nou în Regat. Ştiam cât iubise pe regi şi prinţese bunica mea, care îi vedea în fiecare dimineaţă la Spitalul din Iaşi printre răniţi. Ea o cunoscuse şi pe Ecaterina Teodoroiu, cu totul alta decât cea pe care ne-a înfăţişat-o filmul lui Sergiu Nicolaescu.

De dragul lor, pentru a le satisface o neîmplinire, îmi doream foarte mult să ajung la Majestatea Sa, să-i dăruiesc cartea „Copii-duşmani ai poporului” şi cele două spectacole radiofonice şi să-i vorbesc de bunica mea care îmi cânta chiar în deportare, la Rădăşeni, Imnul Regal.

În anul 2008, în noiembrie, dorinţa mea s-a îndeplinit. O bună prietenă, care făcea parte din comitetul doamnelor la Fundaţia Principesa Margareta a vorbit la Palatul Elisabeta şi mi-a fixat o audienţă la Majestatea Sa. Am fost primită în cabinetul său de la lucru. M-a impresionat de la început modestia, onestitatea şi dragostea Sa pentru oameni. I-am dăruit cartea „Copii-duşmani ai poporului” şi piesele  „Am fost duşman al poporului” şi „Un om nevinovat”, după romanul meu memorialistic, atunci, singura carte pe care o scrisesem.

Le-a luat, le-a privit cu atenţie şi mi-a promis că le va citi. Sunt convinsă de asta. Am simţit chiar de la început o emoţie puternică, de necontrolat. Parcă nu mai ştiam să vorbesc. Mă aşteptasem să am în faţă un monarh sever, mândru, infatuat, cum credeam  că trebuie să fie un rege, acrit de vreme şi necazuri, un „Ioan fără de ţară”, aşa cum era descris de presa comunistă.

Dar câtă blândeţe şi înţelegere, câtă empatie am zărit pe figura sa când i-am povestit că bunica mea fusese refugiată în Moldova, la Iaşi în 1916 şi că era soră de caritate într-un spital. I-am spus cum prinţesele îngrijeau bolnavii, cum îi îmbărbătau, cât le admira bunica şi cum îmi cânta chiar şi în deportare Imnul Regal, spre neliniştea mamei care se temea să nu ne aresteze.

Apoi, i-am mai mărturisit că, deşi n-am învăţat la şcoală istoria regalităţii, iar tata arsese cărţile compromiţătoare când s-a eliberat din închisoare, am mai citit după 1990 mai multe despre familia regală. Când emoţionată, i-am declarat că, deoarece m-am născut în regalitate, aş dori să mor tot în regalitate, am avut o sincopă.

Mi se părea că nu vorbesc eu. Mărturisesc că până atunci nu avusesem acest gând. Ceva se întâmpla cu mine şi nu puteam să-mi explic ce. Mă impresionase atât de tare figura Sa blândă, sau prin mine vorbeau străbunii mei din Giurgiu, cei care aşteptau pe Regele Carol să  vină la parada militară ce se ţinea în cinstea Sa? Atunci, am decoperit cea mai frumoasă parte a caracterului Său,  cinstea. Mi-a spus simplu, fără să-mi dea speranţe, a fost cinstit cu mine, nu m-a îmbătat cu apă rece: „Din păcate, monarhiile pierd teren şi în occident.”

Am înţeles că nici Majestatea Sa nu spera ca monarhia să salveze România, aşa cum se aude că se strigă destul de des. Mi-am dat încă o dată seama de cinstea, onestitatea şi integritatea acestui OM şi, din acel moment, l-am iubit ca pe tatăl meu, care n-a fost regalist, dar îi recunoştea meritele. Atunci, am înţeles de ce erau în stare în trecut oamenii să moară „ pentru ţară şi rege”.

Nu ştiu dacă tatăl meu l-a apreciat pe Antonescu. N-am vorbit niciodată despre asta. În orice caz, tata n-a fost nici legionar nici simpatizant. Aşa cum am spus, a dat un concurs pentru ocuparea postului de pretor şi l-a obţinut. Ghinionul său a fost să funcţioneze şi sub regimul Antonescu. Securitatea a scris în fişa sa din închisoare “element dubios”. N-am înţeles şi nu înţeleg nici acum ce însemna asta, însă nu s-a putut dovedi nici c-a făcut politică, nici că ar fi fost decorat pe front sau ar fi avut vreo decoraţie legionară.

A stat pur şi simplu în închisoare din cauza acestei funcţii administrative, fiind considerat printre elite. El reconstruia în plasa sa şosele, drumuri, refăcea cămine culturale şi biserici. Pentru asta a primit de la Majestatea Sa Regele Mihai I două scrisori de mulţumire pentru efortul depus în munca culturală de luminarea satelor.
T.C.: Cum aţi regǎsit localitǎţile Fǎlticeni şi Rǎdǎşeni şi dupǎ câtǎ vreme? Cum vǎ explicaţi cǎ, în lunile martie şi aprilie 2006, când vǎ documentaţi pentru prima dvs. carte, nu aţi gǎsit sprijin din partea primarului (Paul Buhlea) din Rǎdǎşeni, deşi – cum spuneaţi – i l-aţi solicitat în scris?

L.S.: Am revenit în Fălticeni şi Rădăşeni după mai mult de o jumătate de veac, mai precis, după 59 de ani. Am crezut că voi avea oarece resentimente faţă de locurile şi evenimentele trăite, dar, probabil, parafrazându-l pe Moromete, am ajuns la vârsta când nici necazuri prea mari, dar nici bucurii prea mari nu mă mai miră. Nici fălticenenii, nici rădăşenenii nu mai sunt aceeaşi. Am găsit alte locuri şi alţi oameni. Parcă eram în basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.” Localităţile sunt altele, nu mai seamănă cu ce erau. Au apărut vile, într-un cuvânt, oraşul a înflorit.

Pe strada Eminescu, pe vremea aceea 23 august, la numărul 36, unde am locuit, nu mai există oamenii de atunci, iar casa are geamlâc, nu ceardac, aşa cum avea cînd o locuiam.

Madam Beraru, proprietăreasa, nu mai trăieşte, nici vecina sa, doamna Pretorian. Cred că nici debitanta Zelda Segall a cărei scrisoare pentru mama mare stă la loc de cinste în anexă nu mai există. Oamenii de atunci au părăsit lumea aceasta pentru una mai bună. Voiam să fac o poză casei din Fălticeni. Am găsit înţelegere la doamna Humă, o vecină, care a vorbit cu actuala proprietăreasa şi, a doua zi, am reuşit să fac o poză casei. Probabil o voi ataşa în ediţia italiană.

La Rădăşeni, am găsit pe nora gazdei Irina Ieremia. Casa în care am locuit şi care mi se părea mare, e acum o cojmelie şi va fi dărâmată. Băiatul ei lucrează în Anglia. Şi-a construit o vilă cu etaje si balcoane ca un om gospodar, ca şi cei de pe strada Eminescu din Fălticeni.

M-a impresionat şi catedrala impunătoare din Fălticeni construită din bani publici. Îmi amintesc că moldovenii anilor 52-54 erau tare bisericoşi, ceea ce se confirmă şi acum. În 52-54 nu găteau duminica şi nici focul nu-l făceau, oricât de frig era.

Mi-ar fi plăcut să scriu despre toate acestea în 2007, când a apărut catea, însă, nu am gǎsit sprijin din partea primarului de atunci, (Paul Buhlea) din Rǎdǎşeni, deşi i l-am solicitat în scris. Unii oameni uită că funcţiile nu sunt veşnice şi ei cad ca pernele de sub un personaj din basme care, de câte ori spunea o minciună, îi cădea o pernă.

Nu înţeleg ce l-a făcut pe acest primar să facă de râs ospitalitatea moldovenească. Poate şi-a închipuit că vreau mila primăriei. Nu, eu speram să mă cazeze la o familie căreia să-i plătesc o noapte-două, până fac nişte poze şi vorbesc cu oamenii. Poate aş fi luat şi câteva interviuri…Oricum, cartea ar fi crescut ca valoare documentară şi ar fi adus şi comunei renume.

Dar, se pare că unii au încremenit în anii 50 sau nu şi-au prea schimbat opţiunile. Celor din Rădăşeni cu care  am vorbit le-a părut rău că n-au ştiut, că m-ar fi găzduit ei. Probabil i-a fost greu primarului să strice o vorbă. Am avut mare noroc cu profesorul Daniel Şandru, de la Universitatea Petre Andrei, care împreună cu Librarium din Iaşi, m-au invitat anul trecut să fac lansarea cărţii „Memoria stigmatelor.” Atunci, am pus la cale lansarea cărţii Copii-duşmani ai poporului la Liceul Nicu Gane din Fălticeni, unde am fost bine primită împreună cu unul dintre personajele cărţii- Oltea Ştefănescu. 

T.C.: Care sunt impresiile cu care v-aţi despǎrţit de aceste locuri şi cu ce gânduri veţi reveni?

L.S.: M-am despărţit cu impresii de neuitat de aceste locuri, deşi acum sunt altele. Morbul tehnicii şi al modernizării e pretutindeni. Frumuseţea dealurilor mioritice pe care le urcam şi le coboram pe jos, nu puteau atenua, despărţirea dramatică de mama, când eu rămâsesem în gazdă la doamna Macovei-directoarea Căminului Cultural. Ea mi se părea de nesuportat.

Credeam că mă voi întrista atunci când voi revedea locurile unei copilării traumatizante, dar n-a fost aşa. Istoria e istorie, însă ea nu trebuie să ne umbrească la infinit copilăria. Venind în aceste locuri m-am reîntâlnit cu Lioara, cu fetiţa de atunci, aşa cum mă mângâiau ai mei. M-am înveselit că am reuşit să regăsesc locurile şi casele unde am locuit, după peste o jumătate de veac.

Am retrăit şi candoarea copilărească. Uitasem de vârstă şi alergam să caut şi să găsesc mai repede casa. Aveam întâlnire cu copilăria mea. Parcă o baghetă fermecată a unei zâne mă transformase iar în copilul de atunci. Oltea Ştefănescu nu se putea ţine după mine. Am revăzut pe unii, am lăcrimat pentru alţii-pentru profesoara Doruţa Lozneanu, din Fălticeni, profesoara de geografie care n-a făcut niciun moment deosebire între elevele ei şi mine.

Mi-ar fi plăcut să-mi revăd prietenele şi colegele. Aş dori ca cine citeşte acest interviu să-i comunice domnului Călugăriţa, dacă ştie, adresele fostelor colege şi prietene: Edith Lupu, Mariana Anghel, Marcela Herman şi Raluca Lateş. Le păstrez în amintire nu doar chipul de atunci, dar şi dragostea cu care m-au înconjurat. Îmi pare rău că nu mai reţin alte nume de profesori sau de eleve, dar au trecut atâţia ani…

T.C.: Ce-ar trebui sǎ mai afle cititorii dvs. şi ai Ziarului de pe Net despre activitǎţile dvs. literare?

L.S.: Poate ar fi bine să ştie că scriu pentru tineret, că merg prin licee şi, cu ajutorul unui sponsor din America dăruiesc din cărţile mele liceenilor, cum am făcut şi la Liceul Nicu Gane, unde în 1953 am susţinut examenele de clasa a V-a la Fără frecvenţă.

Pentru relaxare, scriu poezii pentru copii: „Poezii pentru cei mai dragi copii pe care le-am dăruit Centrului pentru Copiii defavorizaţi din Dărmăneşti şi Valea Strezii, Dâmboviţa sau de Paşti le-am dăruit copiilor care s-au împărtăşit. Am mai multe proiecte, printre care traducerea primei cărţi, Copii-duşmani ai poporului în franceză. Traducerea este gata, mai lipseşte editorul. Sper sǎ-l gǎsesc. În luna septembrie va ieşi de sub tipar, tot la Iulian-Junior, o carte de poezii pentru copii „De la Circ la Zoo” Şi…dacă Dumnezeu mai are şi alte planuri cu mine, poate voi mai scrie.

A consemnat

Todirel CĂLUGĂRIȚA

Foto: Mihai SPÎNU
Ziarul de pe Net