Etico-politicul: de la cetatea ideală la anti-democrație (3)
Mai cu seamă în statele ieșite din marasmul totalitarismului la finalul veacului trecut și începutul noului mileniu, cuvântul „democrație” părea să indice identificarea unei miraculoase soluții de guvernare. Din perspectiva gândirii și a istoriei politice, democrația nu reprezintă, însă, un panaceu. Dimpotrivă, există o întreagă tradiție anti-democratică, în care se înscriu minți de prim rang ale cugetării filosofice și nu numai. La aceasta se adaugă faptul că democrația însăși, prin stilul său de funcționalitate (ce nu are aplicabilitate universală), se deschide criticilor. Iar asta se întâmplă tocmai din cauza faptului că nu avem de-a face cu un regim perfect, ci cu unul perfectibil.
Pentru a reveni la Platon, filosoful elin nu admite nici măcar apetența spre perfectibilitate a democrației. Tip ce construcție socio-politică ivit în veacul al V-lea î.Hr., democrația nu s-a pliat pe viziunea elitistă pe care gândirea platoniciană tocmai se pregătea să o lanseze ca tradiție, așa cum rezultă din dialoguri precum Republica sau Omul politic. Pentru a înțelege de ce s-a întâmplat acest lucru și de ce anume, mai departe, democrația a fost respinsă și în posteritatea lui Platon, este, cred, necesar să stăruim puțin asupra modului în care funcționa această „constituție” în Atena clasică, atunci când a apărut. O imagine în acest sens o oferă Anthony Arblaster, cel care, într-o lucrare de mici dimensiuni – intitulată chiar Democrația – ne spune că, în veacul apariției democrației, polisul atenian avea în jur de 60.000 de locuitori. Regimul politic democratic avea două instituții fundamentale, dar funcționarea sa nu îi implica pe toți cei care locuiau în orașul-stat, deși deciziile politice luate îi vizau pe toți. Cele două instituții erau Adunarea Generală (un parlament, în termenii modernității) și Consiliul celor 500 (sau Boule, ce avea rol executiv și judecătoresc). Din legislativul atenian făceau parte toți indivizii care aveau calitatea de cetățean. Aceștia se reuneau în piața publică (agora, un spaţiu al dezbaterii „delimitat prin borne”, după cum indică Jean-Pierre Venant în Mit și gândire în Grecia antică), fapt care se întâmpla cam de 10-12 ori pe an și luau decizii cu privire la chestiunile de interes general, ce urmau a fi duse la îndeplinire de latura executivă a guvernării democratice. Pentru adoptarea acestor decizii era nevoie de un cvorum de 6.000 de cetățeni, iar Arblaster arată că, de regulă, la întrunirile Adunării Generale participau în jur de 10-12.000 dintre aceștia, dintr-un total de 25.000.
Se impune, aici, o primă observație: aceea că, deși există tendința de a echivala regimul politic democratic cu sensul său etimologic (demos=popor și kratein=putere), care ar însemna „puterea în mâna poporului”, această „identitate” a democrației nu a fost validă nici atunci, după cum ar putea fi cu atât mai puțin validă în prezent. În pofida faptului că democrația ateniană clasică este calificată ca fiind una „directă” (în vreme ce aceea din epoca noastră poartă eticheta de „reprezentativă” sau „indirectă”), „poporul” nu era format din toți locuitorii polisului, ci numai din aceia care aveau calitatea ce „cetățean”. Cu alte cuvinte, din cei 60.000 de locuitori ai Atenei, doar 25.000 dețineau această calitate și puteau participa la luarea deciziilor din Adunarea Generală, dintre aceștia fiind aleși, prin tragere la sorți, și cei 500 de cetățeni care făceau parte din Consiliul executiv, ce avea și funcție de magistratură. Restul de 35.000 de locuitori, lipsiți de calitatea cetățeniei, se înscriau în una sau mai multe dintre cele 5 categorii care erau excluse de la posibilitatea participării la jocul politic: copiii, femeile, bătrânii, sclavii și metecii (cei care locuiau în Atena fără a fi, la origine, atenieni). Rezultă de aici că regimul politic democratic a avut, încă de la nașterea sa, un caracter exclusivist, în sensul în care a exclus anumite categorii sociale de la posibilitatea de a fi implicate în procesul de luare a deciziilor.
O a doua observație are în vedere însăși calitatea cetățeniei. Dacă, în modernitate, acesteia i se adaugă și o semnificație „administrativă” (este cetățean al unui stat orice individ născut în limitele administrativ-teritoriale ale statului respectiv, fapt certificat printr-un document aliberat de autorități), sensul primar, originar al cetățeniei este cel „politic”. Cu alte cuvinte, cetățean este cel care poate să ia parte la procesul de luare a deciziilor, care poate, deci, participa la viața cetății, fie votând aspectele ce privesc interesul general, fie exercitându-și calitatea de magistrat (ca membru al Consiliului celor 500).
Ce-l determină pe Platon să respingă această formă de constituire politică a regimului atenian? Nu atât caracterul „oligarhic” al democrației (din moment ce o „minoritate” având calitatea cetățeniei ia decizii ce îi vizează pe toți locuitorii), cât faptul că, din punctul său de vedere, posibilitatea ca „vulgul” să decidă prin vot asupra chestiunilor de ordin general încalcă principiul oikeiopragiei, pe care îl statuează în Republica. De altfel, în dialogul Apologia lui Socrate, gânditorul elin este direct interesat să ateste faptul că tipul de funcționare a acestui regim „infam” a permis ca „cea mai strălucită minte a vremii sale”, „cel care a coborât filosofia din cer pe pământ”, magistrul său, Socrate, să fie condamnat la moarte prin vot democratic, urmare a procesului judecat de Consiliul celor 500 (trebuie spus că, în anul 2012, o rejudecare simbolică ce a avut loc în Grecia, la inițiativa Fundației Onassis, l-a achitat pe Socrate).
Apărută ca soluție politică a cărei miză era participarea celor guvernați la procesul de luare a deciziilor, democrația directă, așa cum s-a conturat în Atena veacului al V-lea î.Hr., pare să-și fi găsit limitele în caracterul exclusivist al modului de definire a cetăţeanului. Acest caracter este prezent şi în cazul democrației moderne, mă grăbesc să adaug, așa cum vom avea ocazia să constatăm. De pe poziții elitiste, Platon a respins democrația și a inaugurat o tradiție care va fi continuată de Aristotel, discipolul său, tot din perspectivă etico-politică.
P.S. Dincolo de spațiul pentru comentarii pe care ziaruldepenet.ro vi-l pune la dispoziție, aștept sugestiile și întrebările dumneavoastră la adresa de e-mail danielsandru2005@yahoo.com.
Conf.univ.dr. Daniel ŞANDRU
