Sigur că Daniil Sihastrul n-a stat din totdeauna la Putna aşa cum poate am fi tentaţi să credem, dat fiind faptul că aici avem dovada cea mai vie a existenţei sale: chilia dăltuită în stâncă cu propriile-i mâini. De fapt, nici măcar prenumele de Daniil nu l-a avut din totdeauna.
El s-a născut pe moşia mănăstirii „Sfântul Nicolae” din Rădăuţi, la inceputul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. A fost un copil înzestrat, isteţ şi cu mult sârg pentru cele duhovniceşti astfel încât, după cinci ani de ucenicie, a fost primit în rândul călugărilor din această mănăstire, primind numele de David. În scurt timp a devenit foarte cunoscut şi căutat atât ca duhovnic, cât şi pentru aleasa sa învăţătură şi înţelepciune, fiind asaltat de mulţime de popor, ceea ce i-a tulburat într-un fel liniştea pentru care el râvnea atât de mult. S-a retras la Mănăstirea „Sfântul Lavrentie” (Laurenţiu) pentru a-şi căuta tihnă pentru rugăciune, dar oamenii nevoiaşi l-au căutat şi aici. Şi iarăşi a fugit de lume schimbându-şi de această dată şi numele în Daniil, iar în jurul anului 1450 îl găsim în munţii unde mai târziu a luat fiinţă Mănăstirea Sihăstria din Judeţul Neamţ, sălăşluind pe valea Pârâului Secu. Cei paisprezece ani petrecuţi aici în rugăciune şi nevoinţe călugăreşti, i-au sporit faima şi cu aceasta şi mulţimea de popor ce-l căuta pentru harul divin din vorbele sale. Astfel, s-a trezit din nou asaltat şi înconjurat de oameni. A fost nevoit din nou să-şi caute liniştea rugăciunii şi, şi-a găsit-o pentru scurt timp la Putna, unde şi-a săpat celebra chilie. Tot aici a avut parte de vizita lui Ştefan cel Mare, pe care l-a încredinţat că va deveni voievod şi, în 1457, acest lucru s-a şi împlinit. Astfel, a devenit principalul duhovnic al Măriei Sale, reuşind să insufle în acesta forţa de a conduce magistral această ţară. Şi se pare că tot lui i se datorează obiceiul voievodului de a 
construi câte o biserică după fiecare victorie a sa. Cert este că în mod direct Mănăstirea Putna şi Mănăstirea Voroneţ sunt legate de numele lui Daniil Sihastrul.
Iată aşa, la 14 septembrie 1488 a fost sfinţită biserica Mănăstirii Voroneţ în prezenţa principalilor săi ctitori: Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Daniil Sihastrul.
Tabloul votiv îl înfăţişează pe Voievodul Ştefan cel Mare, urmat de familie (domniţa Voichiţa, domniţa Maria şi moştenitorul tronului Moldovei, Bogdan al III-lea), dăruind lui Iisus macheta bisericii, prin mijlocirea Sfântului Gheorghe (patronul spiritual al sfântului lăcaş). Deasupra intrării în biserică este zugrăvit şi Daniil Sihastrul alături de Mitrpolitul Grigorie Roşca, fiind o lucrare tot cu încărcătură votivă, realizată mai târziu, odată cu pictarea pereţilor în exterior.
De fapt, Mănăstirea a fost încă de la început concepută ca un monument memorial şi votiv. Asta explică interesul deosebit pentru acest lăcaş şi preocuparea perpetuă pentru păstrarea sa. E drept că biserica a suferit diverse „îmbunătăţiri” ulterioare, forma actuală nefiind exact cea construită de voievodul Ştefan. Nici celebra sa pictură exterioară nu a fost realizată în epoca măreţului voievod. Trebuie să spunem că dintre toate ctitoriile ştefaniene, numai Putna ar fi avut o posibilă pictură exterioară, probabil pe toţi pereţii, iar Pătrăuţii doar pe cel vestic ce poate fi observată şi astăzi. Petru Rareş este cel care impune regula de pictare în exterior a zidurilor bisericilor bucovinene. Astfel, în anul 1547, Mitropolitul Grigorie Roşca, sfetnic a lui Petru-Vodă Rareş şi văr cu domnul, construieşte pridvorul închis de la vest, pentru care adoptă o soluţie nemaiîntâlnită până la el, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un zid plin nestrăpuns de nici o deschidere. Această suprafaţă, completată de generozitatea spaţială oferită de contraforţii masivi, reprezintă suportul pentru reprezentarea dramei Judecăţii de apoi. Este singura compoziţie de acest fel care se desfăşoară continu, fără nici un fel de întrerupere sau trunchiere. Este poate principalul motiv pentru care biserica a fost supranumită „Capela sixtină a orientului”. Sigur că albastrul special, predominant în pictura exterioară de la Voroneţ l-a făcut celebru, reţeta obţinerii lui fiind şi acum un mister. „Albastrul de Voroneţ” este o culoare unică în spectrul culorilor şi apreciată ca atare.
„Judecata de apoi” de la Voroneţ este desfăşurată pe trei registre verticale şi cinci orizontale şi pare să fie cea mai vastă viziune escatologică din Ortodoxie, fiind un miracol sub toate aspectele: de la incifrarea simbolului religios şi punerea lui în pagină, până la conservarea extraordinară, ceea ce îi conferă o perpetuă tinereţe. Simbolul şi metafora joacă un rol extraordinar, începând cu primul registru orizontal, imediat sub acoperiş figurând “moartea timpului”, sfârşitul veacurilor; o ştim fiindcă pe pânza Timpului, întinsă de câte două grupuri de patru îngeri, străjuiţi de Arhanghelii Mihail şi Gavril, cu săbiile scoase, coexistă toate cele 12 semne zodiacale. În mijloc apare Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Dedesubt, Hristos este flancat de Sfânta Fecioară şi Ioan Botezătorul, o reluare a icoanei “Deisis”. Acest al doilea registru este completat de areopagul alcătuit din Sfinţii Apostoli, aşezaţi pe lungi laviţe, în spatele carora se pierd, în perspectivă, oştirile îngereşti. Cel de-al treilea registru prezintă central Tronul Etimasiei (repezentare în care Sf. Duh, în chip de porumbel, este aşezat pe Cartea Sfântă), care, împreună cu reprezentările axate central din registrele superioare, formează Sfânta Treime. De o parte şi de alta, îngenunchiaţi, sunt părinţii primordiali: Adam şi Eva. Moise este şi el prezent citind Decalogul. Scena dobândeşte accente dramatice prin prezenţa cetelor de păcătoşi înaintând simbolic, dinspre stânga (dreapta privitorului), în rândurile acestora, după iudeii care l-au rastignit pe Iisus, venind imediat purtătorii de turbane (turci, tătari), dar şi prin revărsarea râului de foc ce porneşte de sub tronul judecăţii şi în care vor fi azvârliţi cei păcătoşi. În jurul balanţei – registrul patru – pe talgerele căreia sunt cântărite faptele, se duce o adevărată luptă între îngeri şi diavoli, aceştia din urmă neezitând să caute să înşele dreapta judecată (diavolii se caţără pe braţul cântarului ca să-l încline spre Iad). O sugestie adâncă şi o simbolistică extraordinară sunt încifrate în imaginea animalelor de pradă purtând fragmente de trup omenesc (pentru reîntregirea trupului celui judecat, deoarece nu se poate înfăţişa dinaintea Tronului Judecăţii decât în integritatea sa primordială, aşa cum L-a făcut, după chipul şi asemanarea Sa, Domnul-Dumnezeu pe Adam), în timp ce, la chemarea a doi îngeri, morţii ies din morminte pentru a veni în faţa completului de judecată Aceştia sunt acompaniaţi de cântările evlavioase înălţate de regele David – reprezentat în registrul inferior la căpătâiul unui veşnic adormit – ce ţine în mâini o cobză moldovenească. În partea stângă a lucrării (de-a dreapta Tatălui) se întind cetele de credincioşi, cei ce au intrat în rândul sfinţilor. În registrul inferior, este reprezentată o poartă a Raiului după care regăsim cetele ordonate ale sfinţilor. O găsim pe Maica Domului flancată de cei doi Arhangheli şi apoi compoziţia „Sânul lui Avraam”. În registrele superioare sunt reprezentaţi, în grupuri, sfinţii mucenici, ierarhi, împărăţi, voievozi, monahi, fiind o contrapunere la reprezentările necredincioşilor din partea dreaptă a lucrării.
Lăţimea contrafortului va fi exploatată şi pe faţadele laterale pentru desfăşurarea unor teme cărora ctitorul picturii se pare că a dorit să le dea o impotanţă deosebită: pe contrafortul de sud viaţa Sfântului Nicolae (în registrele superioare), viaţa Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi supradimensionat, Sfantul Gheorghe omorând balaurul, iar pe cel de nord, compoziţia continuă pe verticală cu reprezentarea vămilor văzduhului, temă escatologică apărută în mediile călugăreşti. Pe restul pereţilor exteriori, ordonanţa iconografică îşi urmeză firul tradiţional: Arborele lui Ieseu (peretele sudic al pronaosului) o lucrare de anvergură reprezentată lângă regisrul vertical cu reprezentarea filosofilor antichităţii ce au susţinut monoteismul. Cinul este o altă lucrare de mari dimensiuni ce se întinde pe toate cele trei abside dinspre estul clădirii reprezentând biserica cerească şi pământească ordonată ierarhic pe registre. Acatistul Maicii Domnului, viaţa Sfântului Antonie cel Mare şi Facerea sunt cele trei mari teme ce se mai pot încă observa pe peretele nordic, spălat de ploi, al bisericii.
Alţi doi contraforţi, la fel de masivi, sunt plasaţi la limita dintre altar şi naos, fiind deasemenea pictaţi şi prevăzuţi cu lăcrimare, având rol în susţinerea turlei. Sigur că forma iniţială a bisericii mai poate fi admirată doar în tabloul votiv din fresca interioară a naosului. În această imagine se observă că turla este aşezată pe un soclu de piatră cu bază pătrată în scopul de a-i accentua zvelteţea, elanul către înălţime. Se observă clar aici şi lipsa picturii exterioare în concepţia iniţială a lăcaşului de cult. Exonarthexul ce i-a fost adaugat în 1547 la initiaţiva Mitropolitului Grigorie Roşca – acesta fiind considerat al doilea ctitor al bisericii – îi modifică considerabil proporţiile acestui edificiu. Totuşi aceste adăugiri au reuşit să creeze armonie conferind bisericii o zvelteţe aparte. Aşa cum se înfăţişează astăzi Voroneţul reprezintă unul dintre primele monumente moldoveneşti creatoare de stil propriu, sinteză originală de elemente bizantine (plan treflat cu turla pe naos), gotice (tendinţa de elanşare a edificiului, arcurile frânte la chenarele uşilor şi ferestrelor, prezenţa contraforturilor) şi cele strict autohtone (turla aşezată pe patru arce şi baza stelată, ocniţe sub cornişă, arcade oarbe la abside, friza şi discuri smălţuite). Ferestrele turlei sunt identice şi sunt poziţionate în dreptul punctelor cardinale.
Tematica picturilor murale a bisericii de la Voroneţ este specifică lumii ortodoxe şi urmează tradiţiile canonice bizantine. Spaţiul tamburului şi bolta turlei sunt rezervate “Bisericii cereşti” cu imaginile Pantocratorului, a Serafimilor, Arhanghelilor, Profeţilor şi Apostolilor – dispuşi în patru registre pe tamburul turlei. Pictura spaţiului altarului este determinată de tematica liturgică: compoziţiile “Iisus în patena”, “Cina cea de taină”, “Împărtăşania apostolilor cu pâine”, “Împărtaşania apostolilor cu vin”, “Spălarea picioarelor” vorbesc într-un mod alegoric despre sacrificiul lui Hristos şi simbolizează Euharistia. Spaţiul bolţilor naosului bisericii este rezervat ilustrării “Patimilor” lui Hristos (în cele două registre superioare), sfinţilor militari, tabloului votiv şi imaginii “Deisis”-ului revenindu-le pereţii naosului şi registrele inferioare ale bolţii.
Este de remarcat că în cele două conci ale absidelor se regăsesc câte două icoane, aspect mai rar întâlnit în pictura interioară a bisericilor din Bucovina. În conca sudică regăsim “Schimbarea la Faţă” şi “Rugăciunea din grădina Gheţimani”. Spaţiul concii nordice este decorat cu icoana “Intrarea în Ierusalim” şi “Învierea lui Lazăr”.
Pictura pronaosului şi cea din pridvor este ocupată de calendarul ortodox în imagini, sinaxarul, iar 
bolta din pronaos conţine, într-un medalion, icoana Sfintei Fecioare cu Pruncul în braţe, încadrată de un cerc de îngeri ce gravitează în jurul acesteia.
Dacă exteriorul este dominat de celebrul albastru de Voroneţ, interiorul are ca şi culoare dominantă brunul-roşcat creând o atmosferă aparte. Ea este completată de catapeteasma executată în lemn de tisă, fiind o capodopera a sculpturii medievale moldave. Catapeteasma este îimpodobită cu ornamente reprezentând flori şi animale stilizate, într-o succesiune echilibrată, adevarată încantare pentru ochi, realizată cu minutiozitatea ce caracterizează teritoriul de întâlnire a influenţelor lumii arabe cu ornamentica din zona Caucazului. Aurul, preponderent, dar în tonalitati stinse, roşul închis, albastru profund sporesc misterul naosului şi altarului, unde lumina vine filtrata prin trei ferestre mici, chiar minuscule în raport cu grosimea zidurilor. Meşterii constructori ai catapeteasmei, dulgheri şi sculptori, au ales tisa, conifer carpatin extrem de rezistent şi de longeviv, care poate depăşi vârsta unui mileniu datorită unei calităţi care îl face inexpugnabil la agresiunea insectelor: prezenţa unei otrăvi în textura fibrei. (Nu e mai putin adevarat că tocmai din cauza acestei calităţi, pe care ei o percep ca pe un defect, păstorii din munţi îl detestă).
Vicisitudinile vremurilor s-au abătut şi peste complexul monahal Voronet, dar el a supravieţuit aproape neîncetat. Totuşi viața monahală s-a întrerupt în anul 1785 după anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic și s-a reluat abia în anul 1991, de data aceasta cu obște de călugărițe. Mănăstirea se află la 4 km de Gura Humorului, la poale de munte, într-un peisaj pitoresc. Şi dacă-i păşiţi pragul, intraţi în altă lume. Cele ce v-am scris mai sus sunt doar cu titlu informativ, dar ceea ce simţiţi când sunteţi acolo, nu se poate aşterne pe hârtie. Mergeţi şi vă convingeţi!
Gabriel TODICĂ
Ziarul de pe Net
