CULTURA, JOS DIN DUBĂ !
SOLJENIŢÎN, navsegda…
Sfârşitul lui ’88 – ca mai tot fălticeneanul, butonam televizorul alb negru pe Moscova 1, 2 şi Kiev pentru a prinde ceva meciuri de hochei şi baschet ( unii îşi mai aduc aminte de atacantul KRUTOV şi de pivotul SABONIS ).
Eram tare fericit că un inginer priceput de pe Maior Ioan îmi montase un amplificator de semnal, aşa încât aveam imagine “lacrimă” chiar dacă antenele nu erau ridicate prea sus.
Într-o seară, când la noi rula obişnuitul program de cântece patriotice, la vecini văd finalul unui interviu cu ALEXANDR SOLJENIŢÎN, care mi s-a părut de la bun început un om peste care viaţa trecuse abrupt.
Din cadrele datorate glasnosti –ului lui GORBACIOV mi-au rămas în minte o dârzenie dusă la extrem a personajului, dar şi o durere care nici măcar nu mai era ascunsă.
După Revoluţie, cumpăr de la tarabele care împânziseră Iaşul O zi din viaţa lui Ivan Denisovici în format de buzunar şi o citesc în două zile.
La finalul lecturii, aveam o stare care nici acum nu-mi este clară : neîncredere, durere şi ceva ură…
În urmă cu o săptămână, sătul de atâtea programe TV insipide, recitesc mai lent O zi din… şi nu ajung decât la o concluzie : mai sunt şi oameni care se ridică deasupra vremurilor, chiar dacă nici măcar ei nu îşi dau seama atunci.
Dar pentru asta ai de ales : ori o credinţă în Dumnezeu dusă la extrem ori o nebunie care să te rupă cu totul de realitate.
Departe de mine de a vă da sfaturi, dar nu ar ajuta la nimic să (re)citiţi O zi din viaţa lui Ivan Denisovici după ce aţi încheiat o afacere profitabilă sau dacă tocmai aţi venit de la un chef cu manele la maxim şi dansatoare pe bar.
TEODOR PUŞCAŞU
