Am rătăcit printre cuvinte. ÎNTOARCEREA

   Urc panta spre oraş.

   E tare obositor acest drum de la gară spre centru, cam vreo 300 de metri. Gândul că în curând voi ajunge să revăd casa copilariei mele, îmi dă aripi. Aproape că nu observ nimic pe unde trec, din cauza grabei. La un moment dat înţeleg că în acest ritm voi obosi repede, aşa că încetinesc şi îmi las privirile să alunece în dreapta şi-n stânga cu oarecare mirare. S-a mai schimbat câte ceva…   Câţi ani au trecut.. nu mai ţin minte. Un lanţ de blocuri îmi taie calea şi descumpănită oarecum, nu mai ştiu încotro s-o apuc. Mă rog în gând şi hotărăsc să merg totuşi pe un drum mai lăturalnic, poate pe  acolo nu s-au schimbat prea multe. Şi am avut dreptate.
Aceleaşi case, mă salută tăcut de pe o parte şi de pe cealaltă, iar eu le răspund din priviri. În faţa mea tronează la fel de stingheră ca şi altădată, vechea Sinagogă, acolo unde în copilărie obişnuiam să merg cu tatal meu, care avea mulţi prieteni evrei. La uşa somptuasă dar mâncată de vreme, mă opresc preţ de câteva clipe. Parcă se aude murmurul vocilor din serile de Sabath. Ca într-o vrajă, mâna se întinde dornică să mângâie lemnul uzat dar încărcat de amintiri, apoi paşii o iau iarăşi din loc şi nu după multă vreme, iată-mă căţărată pe gardul cimitirului vechi evreiesc, căutând  cu privirea avidă, pietrele acoperite de muşchiul verde, ca de o plagă a timpului. Pe aici, printre ele, ne jucam de-a ascunselea…Am ajuns şi pe strada  ce mi-a ocrotit paşii copilăriei – Nuţu Elman. Casele parcă nu s-au schimbat şi ochii mei se odihnesc tăcuţi pe unele dintre cele ce mi-au marcat copilăria. Pe stânga zăresc fântâna veche cu ciutura aproape putredă şi mă apropii incet de căsuţa cu gard verde. O voce din mine ar vrea să strige şi acum:

    -Tanti Păduraru…! M-o trimis mămica sâ cumpăr borş, că matali îl faci cel mai gustos ! Parcă o văd cum îşi freacă bucuroasă palmele şi îmi ia sticla cu o mână…iar cu cealaltă mă mângâie pe creştet cu blândeţe.

O iau din loc, grăbită şi dornică, de a regăsi locuri dragi sufletului meu. Ochii mei nesătui caută iscoditori printre leaţurile gardurilor ce poartă patina timpului.

     Dar iată şi casa Ioanei, prietena mea. Ferestrele parcă îmi vorbesc şi văd o mână fluturând dintre pletele blonde….   M-a zărit, îmi zic dar acum mă grăbesc să ajung acasă…   Îi trimit o bezea.

      Inima îmi ticăie ca un ceasornic şi aproape mi se taie respiraţia, când zăresc bătrânul nuc de la poartă care mă întâmpină solemn, dar prietenos. Simt o mare greutate căzând de pe umerii mei şi uşoară ca fulgul mă apropii de poartă, neştiind ce să fac- să intru sau să bat mai întâi? Dar cum stam pe gânduri, uşa de la intrare se deschide şi o femeie între două vârste, legată cu un batic dupa ceafă şi îmbrăcată cu un capot din mătase bleumarin cu trandafiri galbeni, îşi face apariţia în prag. Am rămas lipită de poartă, privind.

   În mâini ţine un ghiveci cu clopoţei roşii,  pe care-l pune în faţa casei pe o bancă. Pe rând alte 10 ghivece sunt aşezate unele lângă altele şi stropite cu apă.
– Dragili lu’mama, hai sâ va steargâ mama şâ sâ va curătă, frumoasâlor – aşa le vorbea, ca unor fiinţe, care aveau nevoie de-o vorbă bună.
La colţul casei îşi face apariţia baba Ileana, o femeie tare hâtră, care ajută la treburile casei, înainte de sărbători şi pe care noi copiii, o îndrăgim mult căci este un izvor nesecat de poveşti.  Cu broboada neagră trasă pe frunte, cu mânecile suflecate până dincolo de coate, ea strigă :

     – Madam Marica, mai dăm’ o bucatâ di săpun, câ mai am trii ţoali di spalat.câ uiti copchiii aştia ard di nirabdari sâ li mai zâc o povesti di-a me!

     Mama mea se apropie de ea şi-i explică unde găseşte săpunul şi se întoarse la florile ei, vorbindu-le întruna cu dragoste ca unor copii şi mângâindu-le cu privirea.
Când din spatele casei apăru şi tatăl meu, respiraţia aproape că mi se opri şi inima o luă la trap… Doamne ce dor îmi mai era de el!

De sub pălăria de vară trasă uşor pe frunte, să nu-l ardă soarele, faţa lui zâmbitoare şi ochii neastâmpăraţi mă încalziră pe dată. Râzând o apostrofă:
– Of. of, da ci mai vorbim noi cu florili, Maricuţâ dragâ şâ tu nu ti superi câ eli nu-ţ răspund?- câ eu m-aş supara tari!

    – Mai bini hai sâ gustăm un ceiuţ ori poati vrei un paharuţ di vin, aici la umbra nucului, ca tari-i cald afarâ…câ mai târzâu pi la vro patru, mă apuc iar di soba lu’ Oşlobanu, câ az vreu s-o termin.Stau în faţa porţii, neştiind ce să fac, ţintuită de stâlpul de piatră  şi nu îndrăznesc să mă mişc incă. Poate ar trebui să-mi fac curaj şi să deschid poarta  sa intru. Dar nu o fac.
Îi privesc încă, pe cei doi cum îşi vorbesc, sub umbra nucului şi nu observ că cineva se apropie de poartă. O voce sparge liniştea tăinuită din jur:
– Căutaţi pe cineva doamnă?
-Eu…? ce sa caut? eu…  am venit oleacă pe acasă…  am apucat sa îngăim printre buzele tremurânde şi privirile speriate prinseră să caute prin curte. Cei doi de mai ‘nainte dispăruseră. În faţa mea stătea un necunoscut care mă privea curios.
– Pe cine căutati? – mai intreba omul – cu blândeţe în glas?O iau la fugă fără să mai privesc înapoi, împiedicâdu-mă în propriile cuvinte, ca într-o reţea nevăzută. Lacrimile îmi curg dezlănţuite  ca o ploaie de vară şi eu alerg şi alerg … Trebuie să mă îndepărtez de acest loc, care pentru mine poartă un singur nume – trecut.

Acasă…  nu mai este demult acasă

(Imaginea este un tablou realizat de Elena Marin Alexe – ulei pe pânză 1985)