De vorbă cu Mihai Eminescu
despre societatea românească de azi
de Alexa PAȘCU
(Pseudointerviu)
Dacă a fost cineva cu aplecare asupra publicisticii lui Mihai Eminescu, mai ales asupra celeia din perioada ce coincide cu anii de intensă activitate publicistică la redacţia ziarului Timpul (1877-1883) – şi de se va fi aplecat cu atenţie şi înţelepciune asupra acesteia – de bună seamă a înţeles că Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţe despre trecutul românesc şi, în acelaşi timp avea o perfectă iniţiere în istoria universală.
Eminescu avea un instinct al adevăratului înţeles al istoriei, ştiind să plasesze problemele curente într-un cadru de temporalitate istorică, punând adesea trecutul în relaţie cu prezentul şi viitorul.
Iar omul politic, desigur, va fi fost impresionat să constate cât ştia, cât înţelegea şi cât de mare era puterea lui întru integrarea faptelor vieţii contemporane în grandioasa curgere a dezvoltării istorice. La fel de bine va fi înţeles că pentru Eminescu omul politic, cel ce vrea să ajungă în fruntea ţării, în organismele de diriguire ale statului, numaidecât trebuie să aibă suflet de adevărat român şi să fie cu aplecare mai întâi asupra intereselor ţării şi mai apoi alor sale.
Multe din chestiunile pe care Mihai Eminescu le dezbătea în acele timpuri, trecându-le prin filtrul valoroasei sale gândiri, le regăsim şi în societatea noastră de astăzi.
Iată de ce cred că Mihai Eminescu trebuie studiat în şcoli şi universităţi, nu numai ca poet ci în totalitatea geniului său.
Plecând de la aceste considerente, am găsit necesar să realizez acest pseudointerviu, unde, pentru comentariile marelui Mihai Eminescu, am utilizat extrase din articolele cuprinse în cartea Mihai Eminescu, Publicistică, Editura-Cartea moldovenească, Chişinău, 1990
*
Alexa Paşcu: Domnule Mihai Eminescu, de ani buni societatea românească este ca o corabie în derivă, parcă şi-a pierdut busola. V-aş ruga să exprimaţi un punct de vedere asupra societăţii noastre de azi, cu frământările şi neliniştile sale.
Mihai Eminescu: Dacă privim fierberea vieţii noastre publice, putem vedea lesne că neliniştea perpetuă din generaţiunea ce e azi la ordinea zilei şi frecările ei atât din viaţa politică, cât şi din cea spirituală, nu-şi au cauza lor pe-atât în interese personale (precum o susţin unii), ci mai mult în profunda sciziune dintre direcţiunile pe care au apucat unii pe de o parte, alţii pe de alta. Adăugând, pe lângă acestea, un caracter cam vehement, precum e cel al rasei noastre, ne putem lesne esplica de ce simple divergenţe în păreri se schimbă în neîncredere şi în acuzări de intenţiuni subversive.
Răul cel mare nu e că o asemenea stare de lucruri esistă, ci că se perpetuă şi se moşteneşte, şi dacă generaţiunea ce este azi ar aduce cu sine o moştenire atât de tristă, nu ne îndoim că, prin o consecinţă nedreaptă şi mereu în creştere, antitezele ar deveni mai mari şi mai neîmpăcate. Însă generaţiunea ce creşte are şi ea datorii de împlinit, precum are fiecare generaţiune ce se înţelege pe sine însăşi, şi e lesne de presupus că membrii ei, îndată ce au cunoscut răul, au cugetat şi la remedii contra lui.
În orice caz, de la rezolvarea chestiunii sociale şi economice atîrnă existenţa poporului românesc. Cine cu ocazia aceasta nu se va arăta cu inimă bărbată, asupra aceluia cadă cuvintele lui Vasile Lupu vv „Cine-şi vicleneşte moşia şi neamul, mai rău decît ucigaşii de părinţi să se certe”.
AP: Ce părere aveţi despre politica ce se face azi la noi ?
ME: Părerea mea individuală în care nu oblig pe nimeni de-a crede e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de acu-nainte. Eu las lumea, ce merge deja, să meargă cum îi place Dumisale-misiunea oamenilor ce vor din adîncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunei tinere şi a generaţiunei ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întîi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.
AP: Bun, dar cu atâtea partide politice, fiecare cu programul său, care se luptă pentru putere, promiţând că vor face şi vor drege şi, când ajung acolo, uită ce au promis sau dau vina pe greaua moştenire lăsată de ceilalţi, credeţi că îi este uşor societăţii noastre ?
ME: Sunt în viaţa popoarelor situaţiuni în care omul luminat trebuie să se ridice mai presus de strîmtele vederi de partid şi să judece oamenii şi faptele cu imparţialitatea istoriografului nepreocupat…O asemenea situaţiune e şi aceea în care statul român se află în zilele noastre. Dezvoltarea politică şi socială a poporului român a ajuns într-un stadiu în care oricărui popor i se pune întrebarea: este ori nu este un element capabil de a întreţine şi de a menţine ordinea socială ca garanţie de dezvoltare, pe o bucată oarecare de pămînt ? …
Nu mai putem astăzi să ne desvinovăţim, ca în trecut, cu vrăjmaşi care ne înconjoară şi nu ne lasă să înaintăm spre împlinirea misiunei noastre, ori de cîte ori ne oprim în cale, dovedim că nu suntem vrednici nici de locul la care ne-a pus întîmplarea…
E un român slab de înger acela care sperie ţara cu primejdii ce ne-ar fi ameninţînd de afară, soarta, viitorul nostru şi al urmaşilor noştri atîrnă de la înţelepciunea noastră şi de la buna chibzuinţă cu care vom înainta spre realizarea misiunei istorice ce ni se cuvine şi numai spre a acesteia uneia şi singure misiuni, primejdiile, dacă ne ameninţă, ne ameninţă din lăuntru.
AP: Oare sunt capabili politicienii noştri să înţeleagă acest lucru ?Vă rog să continuaţi !
ME: Uşurinţa, reaua credinţă, nesocotinţa ori zelul pătimaş la noi înşine, numai acestea pot să fie izvorul primejdiilor ce ne amenintă şi vai şi amar de noi dacă, în vremile noastre mari, am avea parte de a fi conduşi de oameni mici al căror cap e prea strîmt spre a putea cuprinde concepţia bogată a misiunei unui popor (…), ori a căror inimă e prea sarbădă spre a se putea încălzi de această misiune, oameni ce ar voi să ne ducă unde n-avem să mergem prea în pripă, prea departe ori în direcţii nepotrivite cu firea blîndă şi aşezată a neamului nostru.
AP: Din cele spuse până acum rezultă un corolar clar: dacă politicienii noştri nu înţeleg că trebuie să ajungă la un consens, să aibă un ideal comun, pe care să-l respecte cu toţii, nu vor putea ajuta nicicum la propăşirea noastră.
ME: Ideea comună, fie cea religioasă, fie cea politică, se aseamănă cu toarta pe care olarul o pune oricărei oale încît le poţi înşira şi aduna pe toate la un loc pe un fir de aţă. Fără idei comune, nu esistă popor.
AP: Partidele politice au promis şi promit mereu una şi alta, se dau mari reformatoare şi, odată ajunse la putere, iniţiază fel şi fel de reforme în societatea românească, dar fără rezultate notabile, unele chiar catastrofale. Şi înainte, dar şi acum când a venit şi criza peste noi, s-au plans şi se plâng mereu de lipsa fondurilor la bugetul statului, luând măsuri fiscale care mai mult frânează dezvoltarea economiei româneşti, activitatea întreprinderilor private bate pasul pe loc şi chiar scade, iar oamenii trăiesc din ce în ce mai rău. Cum comentaţi ?
ME: Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ţinea bani ? Şi dacă ştiau că va ţine, n-au ştiut de unde, cum şi cine va plăti ? Nu ştia nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvînt tot ce e comun naţiei se plăteşte numai din prisosul gospodăriei private, cum că din acel prisos se hrănesc toate formele civilizaţiei şi că, dacă istoveşti pe acestea, atunci începi a mînca însuşi capitalul de muncă al oamenilor, condiţiile existenţei lor private, şi-i ucizi economic, deci trupeşte şi sufleteşte ?
Deci abecedarul nostru economic zice: Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţine pe sine şi familia. El produce ceva mai mult decît consumă. În acest „ceva” mai mult, în acest prisos sunt cuprinse: întîiu ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condiţiile muncii de mîini şi, încolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziţia societăţii, sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională.
Dacă hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituţii şi de forme, lipsite de cuprins (…), atunci nu ne mai rămâne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvîntului.
AP: Oamenii constată că din ce în ce mai mult, prin fel şi fel de promisiuni, pentru a ajunge la putere, prin măsurile pe care le iau, partidele politice sunt aservite unor grupuri de interese şi încurajează chiar nemunca. Dumneavoastră ce credeţi ?
ME: Adevăraţii apostoli ai libetăţii erau, înainte de toate, români pătrunşi de conştiinţa unităţii noastre naţionale şi doreau libertatea şi egalitatea numai ca nişte înlesniri pentru desvoltarea poporului…
Între capi iar sunt o mulţime de oameni – de o necontestată inteligenţă, n-o negăm – dar pentru care statul e o unealtă pentru a-şi mai reîmprospăta averile, sau cel puţin numele şi influenţa personală…
C-un om care doreşte bine statului şi numai pe această cale poţi discuta, c-un om însă pentru care binele statului e numai un pretext, iar binele lui propriu, ţinta adevarată, nu există discuţie, căci cu apetitul nu se discută decât punându-i înainte perspectiva de a-l îndestula şi mai bine.
Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă, ea a ridicat elemente care n-au nimic în fruntea statului, ca să trăiască sau să se îmbogăţească din averea lui şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge ceva…
O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă.
AP: V-aş ruga să vă opriţi puţin şi asupra urmatoarei chestiuni: în lumea de astăzi, pentru unii, ideea de patriotism pare ceva desuet, iar tineretul este dezorientat, parcă nu mai are niciun reper. Ce părere aveti ?
ME: E trist că o ţară al cărei trecut e atât de bogat în caractere, care a produs atâţia eroi, atâţia oameni vrednici, a ajuns prin demagogie la aşa hal…
Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într-o grădină de lux, are viitor ? Oare neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine ?…
Nu e deosebire de ţară şi ţară, ci de generaţie şi generaţie, şi dacă n-am avea speranţa că poporul românesc îşi va veni în fire şi va începe a distinge minciuna şi golul demagogiei de adevăr şi de ideea serioasă a unui stat bine organizat, am aruncat condeiul pustiei, lăsând ca opinia publică să se formeze prin benemerentele Nichipercea.
Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei, aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri.
Legăturile de sânge şi identitatea individualităţii nationale faţă cu unii, comunitatea traditiunilor istorice şi identitatea vederilor religioase faţă cu alţii ne deschid şi netezesc calea înrîurirei pacinice şi binefăcătoare pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină bună-credinţă.
AP: Mulţumindu-vă pentru amabilitate şi pentru inestimabila valoare a gândurilor exprimate, v-aş ruga, domnule Mihai Eminescu, în încheiere, să transmiteţi un mesaj conducătorilor şi politicienilor noştri, poporului român în general .
ME: Mari sunt vremurile în care trăim şi fiecare dintre noi trebuie să ia hrană întăritoare din conştiinţa misiunei la împlinirea căreia a fost chemat prin aceea că se află în rândul românilor azi în viaţă.
Notă: pseudointerviul a fost publicat în cartea Prin labirintul vietii, Editura StudIS, 2013
