Apariţia masivă a comunităţii armene pe teritoriul Moldovei este considerată a fi debutat odată cu primul exod al acestei populaţii în anul 1064 datorită căderii regatului Armenia Mare, prin ocuparea capitalei Ani de către selgiucizi, dar prima dovadă scrisă a existenţei acestei comunităţi pe pământ moldav este dată de descoperirea inscripţiei funerare de pe un mormânt de la Cetatea Albă, datat 967, scris în limba armenă veche (cu caractere mesrobiene). Însă istoria consemnează cinci exoduri masive ale acestei populaţii, fiecare impuse de condiţii istorice deosebite: în 1239 datorită invaziei tătărăşti, în 1299 datorită opresiunii tătărăşti asupra populaţiei de pe teritoriul armean, în 1319 datorită unui devastator cutremur ce a făcut una cu pământul capitala Ani (cutremur de grad 9 grade pe scara Richter), în 1342 datorită invaziei mongolilor. Desigur că ţinta emigraţiei armene nu a fost exclusiv Moldova, poporul armen găsindu-şi refugiu în toate cele trei provincii rmâneşti, dar şi in Crimeea, Galiţia, Polonia, Cilicia şi Moravia întemeind puternice comunităţi etnice, aducând un aport pozitiv în dezvoltarea economică a regiunilor respective.
Mănăstirea Zamca
Nu întotdeauna acest aport a fost văzut cu ochi buni de către autorităţile statale respective, dar au găsit şi suportul unor voievozi vizionari. Alexandru cel Bun a fost unul dintre ei permiţând chiar înscăunarea unui episcop armean la Suceava, în persoana lui Ohanes sau, în traducere, Ioan cu sediul la Mănăstirea fortificată „Zamca” cu hramul „Sf.Oxen”, întemeietorul de facto fiind un anume bogătaş Agopşa sau Iacob[1], în transliteraţie, care de altfel, este înmormântat în incinta mănăstirii, după cum aflăm dintr-o inscripţie în piatră de pe cavoul său.
Multă vreme a funcţionat aici o comunitate monahală de călugări mănăstirea se află la mai puţin de 1 km de centrul Municipiului Suceava. Situată pe marginea de vest a platoului pe care este construit oraşul, Zamca este unul dintre locurile care au jucat un rol însemnat în istoria Sucevei, fiind construită pe un teren înalt, care domina oraşul şi ţinutul de dincolo de valea Pârâului Şcheia, care şerpuieşte de-a lungul marginii de vest a platoului sucevean, Zamca, cu zidurile groase din piatră care înconjurau construcţiile mănăstirii, a constituit, după dărâmarea cetăţii de scaun a Sucevei în anul 1675, singura fortificaţie din oraş pe care au putut-o folosi oştile lui Ioan al II-lea Sobieschi, regele Poloniei, în lupta pe care o pornise împotriva turcilor. Pentru a o putea apăra cu mai multa uşurinţă, garnizoana polonă care ocupa Zamca, a săpat în jurul zidurilor ce o înconjurau un şant suficient de adânc şi de lat pentru a împiedica apropierea inamicului de ziduri. De la aceste întărituri de pământ a primit şi ansamblul mănăstiresc de aici, numele de Zamca. Numai pe latura de vest, care se află până în imediata apropiere a unui mal prăpăstios, cel dinspre Pârâul Şcheia nu a mai fost necesară săparea şantului. Fapt este că Zamca a rămas timp de mai mulţi ani sub stăpânirea garnizoanei poloneze până în anul 1699, dată la care s-a încheiat Pacea de la Karlowitz. De la Zamca era dominată şi totodată controlată de către oştirea polonă o largă zonă din jurul Sucevei.
De la acest moment s-a păstrat biserica centrală, capela de iarnă amenajată pe latura de vest a incintei, la primul etaj într-un turn fortificat, la baza căruia era practicată intrarea principală în curtea mănăstirii clopotniţa. Turla clopotelor se află în colţul de NE al incintei, pe sub care era amenajată o intrare secundară. întregul complex este înconjurat de un zid masiv de piatră, întărit la anumite distanţe cu puternice contraforturi.
Biserica are un naos cu absidă mare şi pronaos. Nu are şanţuri laterale şi nici pridvor. Pronaosul este boltit în calotă sferică, spre exterior există o uşa în peretele de nord al naosului şi în cel de vest al pronaosului. Între naos şi pronaos, pe mijloc, se află o uşă prevăzută cu chenar de baghete încrucişate şi cu rozase mici pe la colţuri. Uşa de intrare dinspre nord are un chenar dreptunghiular de profil gotic, ferestrele de la naos şi pronaos au muluri puţin ogivale, cu uşoară acoladă, fără chenar, elementele de construcţie ne duc spre concluzia că este construită la începutul secolului al XVII-lea păstrând unele caracteristici comune cu bisericile moldoveneşti din secolele al XVI-lea. În interiorul bisericii, în naos, se văd urme ale unei vechi picturi, mai clar în dreptul unei ferestre dinspre sud, pictura interioară, care este clar că a existat aici încă din primii ani de la zidirea construcţiei, constituie o reminescenţă târzie a frescelor moldoveneşti din secolul al XVI-lea.
Clopotniţa are baza de formă pătrată şi constă din partier şi două etaje. Intrarea pe sub turnul clopotniţei este formată dintr-un gang boltit, orientat Est-Vest, având spre Est şi spre Vest câte un arc de susţinere împodobit cu rozete sculptate în piatră, pe cheia de boltă a arcului dinspre est este săpată, cu cifre arabe, în piatră, data 1606, care ar putea fi şi anul zidirii acestui turn. intrarea la etaj se face cu ajutorul unei scări în spirală, cu trepte înguste de piatră, amplasate într-un turnuleţ de formă cilindrică, lipit de colţul de Nord-Vest al clopotniţei de unde era practicat un îngust pod mobil exterior, aşezat pe console de piatră, încastrate la baza etajului 1, deasupra arcului de vest al intrării în incintă. Din încăperea de la primul etaj se poate urca la cel de-al doilea, unde se află clopotele.
Clădirea paraclisului are la parter două încăperi, una pe stânga şi cealaltă pe dreapta intrării principale în incintă, intrare care în prezent este zidită atât la extremitatea de vest, cât şi la cea de est a coridorului ce străbate construcţia de mijloc, lasându-se doar câte un spaţiu îngust, în care au fost construite uşi.
Mănăstirea Hagigadar
Dacă parcurgi drumul european ce uneşte Fălticeniul de Suceava, este imposibil să nu zăreşti la intrarea în metropola suceveană, pe o colină, înspre satul Moara, o mică bisericuţă albă, a cărei turlă impresionează prin avânt. O clădire albă se încăpăţânează singuratică să reziste vremurilor. Chiar şi recentul covor asfaltic ce-i aduce în apropiere traficul greu de pe viitoarea şosea de centură a Sucevei, nu pare să-i întineze strălucirea. Este biserica mănăstirii armeneşti Hagigadar la care accesul se face printr-un îngust intrând ce coboară şerpuit dinspre european spre baza colinei. Ai să fii surpins aici că de la baza dealului, într-o linişte absolută, lumea urcă în genunchi spre biserica aflată pe culme. Drumul este anevoios, presărat din loc în loc cu lumânărare special amenajate. De ce se intâmplă toate astea? Din cauza renumelui acestui lăcaş de cult.
Mănăstirea Hagigadar a fost construită de Asdvadzadur (Bogdan) Donavachian între anii 1512-1513, în vremea domniei lui Bogdan cel Orb. A fost cunoscută şi sub numele de “Metocul armenesc de maici”, cu toate că aici nu au fost niciodată călugariţe în sensul propriu al cuvântului, ci numai nişte femei retrase din lume, ce duceau o viaţă austeră. Numele acestui locaş de cult poate fi explicat astfel: hagiu (dorinţă) şi gadarel (a împlini), din limba armeană, adică Mănăstirea Dorinţelor. După trecerea atâtor veacuri, pelerinii de la Hagigadar păstrează aceeaşi speranţă şi credinţă în suflete.
Legenda Mănăstirii Hagigadar aminteşte de Asdvadzadur Donavachian, un renumit negustor de vite armean, care a poposit pe culmea Dealului Bulai pe când conducea caravana sa de vite în drumul său spre Budapesta, hotărând să înnopteze lângă bisericuţa de pe culme.
Negustorul a urcat la paraclis şi s-a rugat mult. În acea noapte, a auzit îngerii cântând şi apoi i-a apărut în vis Maica Domnului, care i-a spus: “Vă binecuvântez să vă izbutească negoţul, şi familiile voastre să trăiască în bunăstare. Dar dacă va fi aşa, vă cer ca atunci când vă veţi întoarce pe locul acesta să ridicati o mănăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului“.
Si afacerile au mers mai bine ca oricând. Întorcându-se de la Budapesta, fraţii Donavakian (Donavachian), au îngenunchiat iarăşi pe colina binecuvântată, construind aici, cu post şi rugăciune, o mănăstire din piatră, fortificată, pe care au numit-o Hagigadar.
După un vechi obicei, credincioşii care se roagă pentru împlinirea dorinţelor urcă în genunchi dealul pe care este amplasată biserica. În timpul urcuşului, aprind lumânări în locuri special amenajate şi se roagă pentru împlinirea dorinţei. Ajunşi lângă biserică, o înconjoară de trei ori, tot în genunchi. După fiecare ocol, se opresc şi se roagă. Nu se ştie de unde provine acest ritual dar el impune ca dealul sa fie urcat numai în genunchi şi că biserica să fie înconjurată, tot îin genunchi, de trei ori. Se spune că dorinţele cerute prin această penitenţă sunt îndelinite. Iar după împlinire, credincioşii revin să se roage din nou la mănăstire în semn de mulţumire.
Din punct de vedere arhitectonic, biserica are o formă dreptunghiulară cu altar spre răsărit aşa cum este la toate bisericile armeneşti. Turla este octogonală şi zveltă asemănătoare cu cea de la Mănăstirea Dragomirna. Pridvorul bisericii are o cornişă triunghiulară cu câte două ferestre de fiecare parte a uşii. Pentru a permite amplasarea a trei altare, cerute de oficierea cultului armean, naosul a fost lărgit. Boltirile naosului şi pronaosului sunt realizate în stil moldovenesc.
Mănăstirea Hagigadar este înconjurată de ziduri de incintă nu foarte înalte. Există nu mai puţin de şase porţi de ieşire din incintă. În interior pe lângă biserică, se afla o trapeză, un grup sanitar, o fântână cu roată, acoperită, o troiţă şi o clopotniţă amenajată între două trunchiuri de copac.
Armenii vin o dată pe an la această mănăstire, dar găsim aici creştinii ortodocşi în fiecare zi, executând ritualul de împlinire al dorinţelor. Dar joia şi vinerea, când preotul face slujba de sfinţire a apei, uşile bisericii sunt deschise. Curtea mănăstirii este arhiplină mai ales de Sărbătoarea Maicii Domnului, una din cele patru sărbatori creştine închinate Fecioarei Maria, care este cel mai important moment al armenilor – Hramul Sfintei Maria. Specificul acestui cult este faptul că hramul este întotdeauna duminica, indiferent în ce zi a săptămânii cade ziua de 15 august.
Gabriel Todică
Ziarul de pe Net
25.01.2014
[1] http://www.araratonline.com/comunitatea-armeneasca-din-suceava-in-cifre-si-date-istorice/
