Îmi şchioapătă pasul ascuns printre flori,
fierbinte fiorul mă poartă spre nori.
Albastru ca zarea e sufletul meu,
sensibil şi tandru doineşte mereu.
Pe umeri ţin greul, pe palme cununi,
la chip am lumină, în ochi port genuni.
Mă doare tristeţea şi plâng uneori,
ca roua discretă ce cade în zori.
Ascunse de lume prin cele cămări
păstrez nestemate ce-aduc alinări.
Mă-nchin liniştită când zorii răsar,
am candela vie şi-n inimă jar.
Spre Tine privirea abia se ridică,
Ce mare eşti Doamne, cât sunt eu de mică!
Elena Marin Alexe
