Drumuri bucovinene (XX): Mănăstirea Dragomirna

Când ajungi în faţa Dragomirnei, după ce şerpuieşti prin satele Mitocului cu acelaşi nume, ai sentimentul că te întorci în timp. Zidurile puternice, groase şi înalte ce se deschid după ce treci de coridorul de arbori din faţa porţii, te fac să te întrebi dacă ai de a face cu o fortăreaţă sau nu. Doar turla bisericii, bine ascunsă de ziduri îţi sugerează discret că ai să păşeşti într-un aşezământ monahal. Până şi micul podeţ de la intrare şi uşile masive din lemn îţi ademensc senzaţiile spre a încerca gustul cu miros aspru de cetate. Şi chiar dacă eşti conştient că treci într-o lume a evlaviei, sunetul unui săgeţi slobozite dintr-un arc, sau tânguitul unei platoşe muşcate de fierul crud al unei săbii, parcă sunt mai prezente aici decât în oricare loc mănăstiresc din Bucovina. Poate din cauza drumul de strajă în care vizitatorul îl poate accede după ce urcă o spirală abruptă şi îngustă de scări de piatră şi poate zări printre creneluri malul celălalt al lacului? Sau poate fiorul rece al pietrei ce încă emană istorie?…

Griul pietrei este mai mult decât prezent aici la Mănăstirea Dragomirna. Lipsa picturii exterioare pe pereţii bisericii îţi trimit un fior în sânge şi în oase, chiar dacă lumina cade oblic şi decis peste statura astenică şi înaltă a bisericii. Doar florile şi mirosul puternic de trandafir îţi îndulceşte tremurul involuntar din şira spinării. O fântână în stil bucovinean te ademeneşte să guşti din esenţa vieţii. Îţi apare în cale şi nu poţi să nu-i încerci nemurirea. Setea răsare ca o condiţie necesară pentru a simţi cu adevărat eternitatea, iar drumul către intrarea în biserică este un coridor către o lume a sublimului.

Mănăstirea Dragomirna nu este o ctitorie voievodală, aşa cum ne-a obişnuit tradiţia ţinutului bucovinean, deşi măreţia ei rivalizează cu edificiile create de domnitorii acestui neam. Biserica mănăstirii a fost construită de Mitropolitul Anastasie Crimca, cu ajutorul marelui logofat Luca/Lupu Stroici[1] şi a fost sfinţită în anul 1609. Aceasta impresionează prin silueta sa alungită, de plan mixt, cu absidele laterale proiectate în grosimea zidurilor naosului, cu o turlă înaltă şi zveltă. Biserica a fost prevăzută cu un amplu pridvor poligonal, după cum poligonală este şi absida altarului. Faţadele bisericii, divizate de un triplu tor răsucit, sunt bogat împodobite în partea superioară cu ocniţe şi firide, iar turla este în întregime acoperită cu motive ornamentale vegetale şi geometrice sculptate, de sorginte caucaziană, fiind ridicată pe o triplă bază, una pătrată, celelalte două, stelate. (Elementele de ornament folosite cu inspiraţie la turla bisericii, vor fi preluate mai târziu la decorarea turlelor bisericii “Sf. Trei Ierarhi” din Iaşi). Ferestrele sunt de inspiraţie gotică, cu ancadramente liniare şi baghete încrucişate. La interior, arcurile, nervurile şi cheile de boltă sunt decorate cu brâu în torsadă şi mici scuturi heraldice pline, în timp ce altarul şi naosul păstrează picturi în frescă executate de zugravii Crăciun, Maties, Ignat şi Gligorie, foşti călugări din această mănăstire.

Se pare că edificiul iniţial ridicat de Anastasie Crimca a suferit diverse prefaceri ulterioare, însă el a păstrat o armonie şi o linie arhitecturală inedită şi unitară ceea ce-l face unic în peisajul construcţiilor de cult din Bucovina. Fie că personalitatea primelor construcţii înălţate aci a fost atât de puternică încât a impus continuatorilor, fie că aceste prime edificii au exprimat atât de complet şi de adecvat tendinţele conştiintei artistice a vremurilor, încât ctitorii de mai târziu au continuat firesc opera întreruptă, acest ansamblu este – în ciuda unor intervenţii mai târzii şi mai puţin fericite – de o surprinzătoare unitate. Oricum, tendinţa de relativă înălţare a bisericilor de la sfârşitul secolului al XVI-lea se transformă la Dragomirna într-o adevărată ieşire din scară, înălţimea clădirii în raport cu lăţimea sa fiind excesivă. Dimensiune bisericii sunt: lungimea de 35 metri, lăţimea aproximativ 9,5 metri iar înălţimea de aproximativ 42 de metri[2].

Totuşi contribuţia voievodală se face simţită şi aici, zidul de cetate fiind construit în 1627 de către domnitorul Miron Barnovschi (Movilă), înrudit cu Movileştii prin mama sa, Elisabeta (era nepoată de soră cu Ieremia, Simion şi Gheorghe Movilă), dar şi cu Mitropolitul Anastasie Crimca. Cu siguranţă că această înrudire i-a apropiat pe cei doi ctitori, dar tot atât de sigur este că şi această puternică fortificaţie s-a clădit şi pe fundaţia reprezentată de pregătirea militară a mitropolitului. Oricât pare de ciudat, Anastasie Crimca a fost militar în timpul domniei lui Petru Şchiopul. Pe numele său de mirean, Ilie a fost şi diac de cancelare, dar a îmbrăţişat calea monahală, devenind mai întâi călugăr la Mănăstirea Putna, apoi egumen la Galata (în Iaşi), iar în anul 1600 a devenit episcop de Rădăuţi. Renunţă repede la această funcţie purcedând la construirea mănăstirii din Dragomirna. Este ales în 1606 episcop de Roman, un an mai târziu devenind Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. În 1617 se retrage pentru doi ani la mănăstirea ctitorită de el, ca apoi să-şi reia scaunul de mitropolit până in anul 1629, când revine definitiv la Mănăstirea Dragomirna. Trece la cele veşnice pe 19 ianuarie 1631, lăsând în urmă o lucrare pământească deosebită, menită să-i călăuzească pe credincioşi către lumea de dincolo. Este îngropat în incinta bisericii ctitorită de el, mormântu-i fiind mereu acoperit cu flori proaspete, prin grija obştei de măicuţe ce se nevoiesc acum în mănăstire.

Pictura interioară a bisericii are un „ceva” aparte. Sărăcită de vitregiile vremurilor, mai poate fi zărită doar în naos şi altar, cromatica fiind dominată de un albastru profund, smăltaţ de strălucirea marilor stele pictate cu aur. Datorită spaţiului îngust şi foarte înalt al incintei, figurile surprinse în frescă sunt puţin alungite, scopul fiind acela de a compensa privirea sub unghi a icoanei. Este un fel de alunecare către anamorfism, nespeculat prea tare de către zugravi. În plus, regăsim în detaliile picturii elemente de vechi şi nou ce se întrepătrund armonios. Astfel, printre arhitecturile complexe din fundal, apare adesea câte un turn cu silueta celor de la bisericile moldoveneşti. Costumul este convenţional, compromis între cel antic şi cel bizantin târziu, medieval, dar adesea apare câte un amănunt – pălărie, centură, încălţări – specific vremii în care artistul a trăit şi a pictat. În peisaj se strecoară uneori un brad sau o tufă înflorită, copiată din natura înconjurătoare. În sfârşit arme, unelte, ustensile – vase îndeosebi – sunt cele ale vremii lui Crimca. Toate aceste detalii dau o neaşteptată actualitate acestei picturi[3].

Muzeul mănăstirii se află într-o splendidă sală gotică construită pe latura de sud a incintei. Găsiţi aici diverse exponate: obiecte de cult, veşminte preoţeşti, dar şi o interesantă miniatură ce-l reprezintă pe însuşi Anastasie Crimca, considerată cea mai fidelă reprezentare a ctitorului. De altfel, sala reprezintă ceva unic în peisajul medieval mănăstiresc din Moldova, deşi elemente de gotic regăsim la toate bisericile, în special în ornamentarea ferestrelor. Caracter de unicat în Bucovina o are şi ornamentaţia bisericii, elementele sculptate fiind clar un import din cultura altor popoare şi care şi-a găsit la Dragomirna un echilibru perfect. Însuşi Anastasie Crimca a fost un rafinat iubitor de artă, lucrările de construire a mănăstirii fiind atent supravegheate şi indrumate de ochiul său critic, rezultând un mix de elemente arhitecturale ce formează un întreg absolut inedit dar fascinant. Abilităţile artistice ale ctitorului mănăstirii de la Dragomirna se regăsesc şi în cărţile de rugăciune şi învăţătură creştină ce s-au realizat aici, domnia sa fiind chiar unul din miniaturiştii ce au ilustrat aceste ceasloave.

Privită de la distanţă mănăstirea Dragomirna ni se prezintă ca o impozantă cetate medievală, dură şi ameniţătoare. Abia după ce atingi cu călcâiele pământul sfânt dintre ziduri, ai sentimentul înălţător al nemuririi. E o senzaţie greu de descris, dar minunat de trăit. Eu te invit să încerci!

Gabriel Todică

22.03.2014