Se sting generațiile bătrâne pe rând,
Rămâne „leatul” firav si plăpând,
Vulnerabil la greutăți,
Atins din fașă de răutăți.
Plecat-au cei îndelung răbdători,
Ducându-și odihna pe sub iarbă si flori,
Cei ce au luptat până peste hotare
Sau cei ce au pribegit in evacuare.
Dorm în cimitirul de lângă iaz
Și nu au avut în viață răgaz,
Făcând în mintea lor mereu socoteală
Cu ce să-și mai poarte copiii la școală.
Mai țineau un taur sau un berbec
Pentru un ban de zile negre la C.E.C.,
Cu trupul sfrijit si uscățiv
Muncind o viață la „colectiv”.
Totuși aveau in suflet mulțumire
Căci intre oameni era bunăvoire,
Primitori și pașnici cu drag de glie
Nu vedeai la ei acea fudulie.
Am rămas noi singuri si dezorientați,
De ne pizmuim chiar și intre frați,
Vrem avere multă la loc de mărire
Uitând rostul nostru cel de mantuire.
Când norii mâniei peste noi se lasă,
Uităm și de cei șapte ani de acasă,
Inima si sufletul mai mereu îmi plânge
Așa Doamne unde vom putea ajunge?!
Dumitru VIZITEU
