Pe şoseaua ce leagă cele două municipii, Gura Humorului şi Suceava, vei fi surprins de existenţa unui monument, la o intersecţie cu un drum secundar, ce reprezintă un instrument muzical, o liră. Un indicator te invită către comuna Ciprian Porumbescu, iar dacă te încumeţi şi virezi pe aici, vei pătrunde în scurt timp în inima pădurii. Un peisaj întunecat, presărat pe ici, colo cu pâlcuri de lumină timidă ce saltă învăpăiate de emotivul tremur al frunzelor stârnit de prezenţa noastră grăbită. Maşina este obligată să facă un slalom printre siluetele robuste ale arborilor seculari şi, după fiecare cotitură, ţi se dezvăluie câte un crâmpei din poveştile copilăriei. Faptul că te afli pe un drum bătătorit (cu asfalt) îţi poate sugera un gând de linişte, că la capătul lui vei găsi destinaţia, dar incertitudinea te încearcă după ce treci de fiecare oază de lumină pătrunsă, cu ceva vigoare, printre crengile copacilor. E doar o mică dumbravă, în care, iarba ademenitoare invită căprioarele să lase desişul pădurii pentru a adulmeca covorul verde presărat cu petale despuiate de dansul haotic al fluturilor. Poate că n-ai să le vezi nici tu!… Cel mai probabil stau pitite, speriate de sforâitul cadenţat al cailor ascunşi sub capotă. Dar ce te opreşte să-ţi imaginezi?
Drumul pare fără de sfârşit şi chiar te poate pătrunde un fior de nelinişte la gândul că ai ales calea greşită, dar priveliştea te vrăjeşte căutând desluşirea mirajului. Rişti să te pierzi în uitare, în triluri de păsări… în freamăt de frunze, în zgomot de fluturi… în orchestraţii asurzitoare de greieri… Şi chiar această umbră, aproape permanentă, te ademeneşte în visurile ei, într-o taină numai de ea ştiută…
Şi dintr-o dată te pomeneşti în splenodarea oferită de siguranţa existenţei unei aşezări omeneşti. Lumina pune stăpânire pe peisaj şi-ţi pătrunde în suflet. E un gând de uşurare… sau, poate nostalgie? Poate amândouă, creându-ţi o stare de confuzie interioară? Cert e că ai ajuns! Iar dacă până acum ai încercat fiorul neliniştii oferit de umbra pădurii, acum poţi simţi în suflet căldura soarelui. Iar dacă nostalgia sălbăticiei te mai încearcă, poţi fi sigur că oamenii de aici sunt obişnuiţi cu asta şi te pot privi cu înţelegere. Te afli într-un sat la margine pădure, în care, zumzetul albinelor deschid rafale de simfonii în miresmele florilor de peste dealuri. Fluturii nu mai sunt nici ei chiar aşa de timizi!… Peisajul bucovinean îţi pătrunde în suflet modelându-ţi sentimentele. Nu-i poţi rezista!
Decorul acesta s-a păstrat aici aproape netransformat. De când locuiesc oamenii aceştia aici? Ar trebui să-i întrebăm pe daci, deşi atestări documentare de factură mai recentă ar fi destule. Stupca, aşa cum s-a numit localitatea înainte de a lua numele celebrului compozitor ce i-a colindat uliţele, îşi trage numele de la îndeletnicirea de bază a locuitorilor săi, albinăritul. Şi nu cred că ar trebui să căutăm prin hrisoave ceea ce-i ascuns în sânge. Oamenii de aici sunt buni apicultori, ca şi dacii!… Şi sângele de dac pulsează frenetic aici.
În acest mediu plin de ecouri folclorice şi de triluri de ciocârlii a crescut tânărul compozitor.
De fapt, Ciprian Porumbescu s-a născut în comuna Şipotele Sucevei (pe atunci jud. Rădăuţi), la 12 octombrie 1853, iar venirea la Stupca se datorează tatălui său, Iraclie Porumbescu. Preot fiind, a fost transferat aici în anul 1865 pentru a păstori în parohia din localitate, iar peisajul mirific a fost un bogat izvor de îndrumare muzicală. Stupca avea lăutari vestiţi, iar Ciprian i-a considerat mentori, extrăgându-şi de la aceştia seva folclorică a cântecelor sale.
Mediul rural l-a determinat pe C. Porumbescu să îndrăgească muzica satului, dar filonul popular a fost cultivat în mod special în familie. Muzicalităţii ereditare – mama sa cânta cu glas îngeresc, tatăl său, pe lângă calităţile vocale, era şi un bun instrumentist, cântând la flaut, fratele său, Ştefan avea o voce superbă şi era un autodidact la toate instrumentele, iar sora sa, Mărioara era o bună şi apreciată pianistă – i se adaugă preţuirea, ridicată la nivel de religie, a literaturii şi muzicii populare, însuşită de tatăl său prin intermediul bardului de la Mirceşti, Vasile Alecsandri: „Cearcă şi caută, ascultă şi întreabă de tradiţii, între poporul din care trăieşti şi mai ales în care, ca preot, vei trăi. Tot din ce în ce mai mult te vei îndulci de mărgăritarele preţioase şi încântătoare ce le are poporul nostru, strânse la sânul său şi acele mărgăritare preţioase şi-ntr-adevăr fermecătoare sunt poezia neamului românesc. Cel mai scurt cântec, cea mai mică poveste să nu o bagatelizezi, să nu o ignorezi, ci să o scrii; ele sunt ori frânturi din întreguri mai mari, ori conţin aşa în sine un întreg sintetic, pe care analiticul le va desfăşura şi deslega…”[1]
Afinitatea către muzică a lui Ciprian a fost sezizată încă din fragedă pruncie. Chiar de pe la trei-patru ani reproducea cu fidelitate melodiile pe care le auzea în jur, iar într-o zi, în casa părinţilor, auzi pentru prima dată vioara unui lăutar sătesc, ce l-a vrăjit definitiv. A stăruit ca i se cumpere acest instrument şi, când părinţii i-au achiziţionat o violină, nu a mai slobozit-o din mâini, devenindu-i amanta scurtei sale vieţi. A trăit 29 de ani, mult prea puţin pentru elanul său creator, dar suficient cât să urce pe portativ cea mai mare parte a sufletului românesc. Deşi a trăit în Bucovina, sub ocupaţie austriacă, sufletul său a vibrat româneşte, tânjind după unitatea naţională. Se simte asta în cântecele şi în toate faptele sale. Şi cel mai pregnant se observă asta în perioada cât a fost preşedinte al organizaţiei studenţeşti Arboroasa.
Aşadar, talentul său deosebit în domeniul muzicii este remarcat de timpuriu. Încă de la vârsta de şapte ani, l-a impresionat pe celebrul Carol Miculi, ilustru pianist şi compozitor bucovinean (elev al lui Chopin şi devenit, mai târziu, director al Conservatorului din Lemberg), aflat în vizită la familia Porumbescu, în anul 1860. După absolvirea Şcolii Poporale Române de la Ilişeşti, unde avusese privilegiul de a-l cunoaşte pe învăţătorul Simion Maier, un remarcabil violonist ce i-a dezvăluit din tainele muzicii şi a instrumentelor cu arcuş, ajunge la liceul de băieţi din Suceava, unde studiază muzica cu prof. Ştefan Nosievici, dar şi în particular cu vioristul C. Schlötzer şi cu organistul bisericii romano-catolice din localitate, neamţul Valentin. Excepţionalul său talent este remarcat şi, astfel, aici devine dirijor de cor şi şef de cvintet muzical. Fiorul muzicalităţii extrase din cântecul popular românesc îl pătrunde adânc, iar la memorabila serbare de la Putna din 15 august 1871, organizată de M. Eminescu şi I. Slavici, îi oferă posibilitatea să „cânte Daciei întregi”, moment care l-a marcat profund şi i-a oferit motivaţia de care avea nevoie pentru a se lupta pentru unitatea românilor de pretutindeni. După examenul de bacalaureat, se înscrie, în 1873, la Institutul teologic/Facultatea de teologie (din 1875) de la Cernăuţi, unde aprofundează studiul viorii, dar abordează şi alte instrumente: violoncel şi clavir. Compune muzică bisericească pentru slujbele de la Catedrală, dar şi cântece lumeşti precum „Hora Naţională” sau „Dorinţa”. După înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi în anul 1875, studenţii români, preluând modelul celor germani, se grupează într-o societate numită „Arboroasa”, denumire inspirată de etimologia cuvântului „Bucovina” („Ţara Fagilor” – arbori), Ciprian Porumbescu devenind preşedintele acesteia. După absolvire (1877), îşi vizitează rudele, iar la Ilişeşti o găseşte pe Berta, fiica pastorului evanghelic din localitate, de care se îndrăgosteşte iremediabil. Iubirea e reciprocă, dar în calea destinului lor se interpun considerentele de natură confesională pretinse de părinţii ei. Văzând că, după câţiva ani de zile, dragostea lor e tot neştirbită, preotul Gorgon hotărăşte să-şi trimită fiica la rudele din Anglia pentru a spulbera această idilă. Doar că iubirea lor trăieşte mai abitir prin corespondenţă şi chiar dincolo de moarte. Cu sănătatea şubrezită de dor şi de boală, durerea din piept fiindu-i accentuată de perioada de temniţă premergătoare celebrului proces Arboroasa[2].
Slăbit, a decis totuşi să-şi continue studiile la Viena, în 1881 fiind bursier al fondului religionar. Merge apoi la Braşov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc, scriind, în 1882, opereta „Crai Nou” – cu care are un răsunător succes – şi „Hora Braşovului”, deasemenea. În plină glorie, este nevoit să plece în Italia pentru a-şi reface sănătatea pe malul Mării Mediterane. Energia sa creatoare nu-i dă pace şi dorul de casă devine mistuitor. Iarna lui 1882 a fost destul de rece şi pentru acele meleaguri, iar boala se agravase. A venit la Stupca la 10 martie 1883 pentru ca pe 6 iunie să-şi deschidă aripile într-un salt spre nemurire.
Muzeul memorial de la Stupca este tocmai o evocare a acestei scurte vieţi. Din cei 29 de ani de viaţă a lui Ciprian Porumbescu, între zidurile acestei clădiri, îi găsiţi pe cei mai prolifici. Afişe, fotografii, tablouri, instrumente muzicale, descriu în ansamblu, activitatea creaţională a artistului, dar şi câteva crâmpeie din cea intimă. Veţi găsi şi intrumentele atinse cândva de mâna sa, dar acum ele tac… Vorbesc doar documentele… şi un tricolor!…
„Iar cînd fraților m-oi duce
De la voi ș-o fi să mor
Pe mormînt atunci să-mi puneți
Mîndrul nostru tricolor”
Iar lângă altarul bisericii unde Iraclie Porumbescu a slujit, un tricolor plânge pe cruce alături de un stindard ce arde necontenit de dorul pentru Dacia întreagă…
Gabriel Todică
04.07.2014
()
[1] Iraclie Porumbescu: „Amintiri despre Vasile Alecsandri”, în „Scrierile lui Iraclie Porumbescu I” de Leonida Bodnărescu, Cernăuţi, 1898
[2] Membrii comitetului de conducere ai Arboroasei (Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Zaharie Voronca, Ortizie Popescu şi Eugen Sireteanu) au fost trimişi în judecată pentru scrierea unei telegrame de condoleanţe cu ocazia comemorării la Iaşi a centenarului decapitării lui Grigore Ghica Vodă., fiind considerat primul proces politic-naţional din Bucovina şi care a stârnit revolta întregii societăţi, avocaţii apărării (românul dr. Tabora, evreul dr. Atlas şi neamţul dr. Rott) pledând gratuit şi obţinând achitarea celor incriminaţi.
