Miruka era o buburuză, micuţă, care locuia fericită cu familia ei la marginea unei grădini pline de flori, multicolore. Avea doar un frăţior cu care îţi petrecea voioasă zilele verii frumoase din acest an. Se legănau după plac pe toate florile din grădină, luându-se la întrecere cu fluturaşii dansatori de dimineaţă până spre apus, când soarele căscând cuprins de oboseală şi pregătindu-se de somn le făcea vesel cu ochiul şi le spunea noapte bună. Familia ei avea slujitori care făceau toate treburile casei.Părinţii se uitau la zburdălniciile lor şi se simţeau mângâiaţi, căci am uitat să vă spun, că micuţele buburuze erau tare ascultătoare şi nu ieşeau niciodată din vorba părinţilor.
Totul până într-o zi când îi ieşi în cale bondarul auriu, care o întrebă dacă nu s-a plictisit de viaţa asta alături de părinţi şi îi povesti ce frumoase locuri cunoaşte el cu flori mult mai înmiresmate decât aici şi cu buburuze şi alte gâze fermecătoare, cu fluturaşi zurlii şi jucăuşi de nu-ţi mai poţi lua ochii de la ei şi cu locuri de poveste unde se putea distra cum nu-şi-a imaginat vreodată. Şi …le mai spuse bondarul, acolo departe, fără părinţi care să-i mustre, mult mai frumoasă ar fi viaţa lor. Sunt atâtea lucruri noi ce aşteaptă să fie descoperite…
Aşa frumos povestea bondarul, că buburuzei Miruka îi încolţi o idée.
Dacă bondarul are dreptate? Ce-ar fi să plece de acasă? Poate ar cunoaşte altfel viaţa şi s-ar împrieteni cu mai mulţi prieteni de joacă. Aici, lângă familia ei totul devenise plictisitor.
A doua zi de dimineaţă când soarele abia făcuse ochi, Miruka se înfăţişă înaintea tatălui ei.
– Bună dimineaţa , Tati! Ai timp să vorbim puţin?
Tatăl o privi mirat şi îi răspunse cu zâmbetul pe buze:
– Desigur, draga mea. Ce ai să-mi spui?
Buburuza micuţă, clipind des de emoţie, prinse a îngăima:
-Păiii, eu…cum să-ţi spun…Tati, ăăă…aş vrea…dacă vrei…
Hai vorbeşte clar să înţeleg ce vrei, draga mea.
Miruka , trase aer în piept, ridică ochii ţi privindu-şi ţintă părintele îi spuse:
– Aş vrea să cunosc şi alte locuri, decât gradina noastră, tată! Simt că nu este deajuns ce cunosc şi dacă ai vrea, te rog să-mi dai ce mi se cuvine din averea noastră, ca să am pentru drum şi hrană, dar şi pentru noua experienţă de viaţă pe care mi-o doresc aşa mult.
– Hai, tată, drag, nu mă refuza ci dă-mi şansa asta…te roooog!
Buburuza tată îşi privi fiica uluit. Nu înţelegea ce anume declanşase dorinţa asta absurdă, de a pleca în lume, departe de cei dragi. Oare nu se simţea iubită îndeajuns?
De parcă i-ar fi citit gândurile, micuţa Miruka îi spuse cu drăgălăşenie:
– Tati, dragul meu, ştiu că mă iubiţi mult şi tu şi mami şi fratele meu, dar ceva mă atrage să plec de lângă voi.Crede-mă că e spre binele meu.
Dacă eşti hotărâtă, până într-atât să pleci, iaca nu am de ales, îţi voi da partea ta de avere şi …du-te cu Dumnezeu, dar nu uita tot ce te-am învăţat eu şi mama ta.
Copleşit de durere, cu sufletul făcut zob, Tata-buburuză, îi dădu Mirukăi un saculeţ în care puse partea ce i se cuvenea şi la despărţire ii spuse, cu lacrimi în glas:
-Draga mea, dragă, lumea asta nu e aşa cum crezi tu, mai sunt insecte şi vieţuitoare periculoase, iar tu…fără experienţă, vei cădea în plasa lor, vei suferi mari dezamăgiri, ori chiar vei fi omorâtă.
Miruka nici nu voia să audă sfaturile tatălui. Ea ştia doar una şi bună. Voia să plece, să cunoască adevărata libertate de care îi povestise bondarul auriu.
– Nu Tată, nu mă poţi convinge, eu tot vreau să plec şi voi pleca negreşit.
Luîndu-şi săculeţul în spate, entuziastă, plecă deîndată fără să mai privească în urmă unde familia ei rămase privind cu lacrimi în ochi.
Întinzându-şi aripioarele se avântă în zborul vieţii ei. Oare ce aventuri o aşteptau?
Zbură până când simţi cernerea ploii repezi de vară.Atunci precaută coborî şi se lăsă să alunece pe o frunză de brusture. Nu îi plăcea mirosul acesta. Strâmbă din nas şi îşi spuse:
– Ei, doar n-o să fie foc, dacă se va adăposti aici deocamdată, doar din cauza ploii neaşteptate. Să se oprească…şi îşi va căuta un loc pe placul ei, îşi spuse. Deodată, lângă ea coborî din zbor un gândăcel de Colorado. Nu mai văzuse unul atât de aproape.
– Ce frumos este, îşi spuse şi se hotărî să intre în vorbă cu el.
– De unde vii prietene? Gândăcelul o privi curios şi îi răspunse, cam ursuz:
-De ce-mi spui prieten, căci eu nu am prieteni.
Miruka îi zâmbi prietenoasă şi îi spuse:
-Nici eu nu am încă prieteni, dar n-ai vrea să –mi fii tu unul? Ne-am petrece timpul mai frumos, nu crezi?
Gândacul o privi lung , fără să schiţeze nici o urmă de zâmbet şi îi spuse:
– Prietenii se ajută între ei, nu-i aşa? Tu ai putea să mă ajuţi cu ceva bani, căci am rămas dator la hotelul cartofului, unde locuiesc şi până nu plătesc tot, nu mai am unde să dorm…
Impresionată de istoria gândăcelului Colorado, Miruka vru să-i demonstreze prietenia ei şi deschizând săculeţul îi dete bani noului ei prieten.
Acesta râzând, înşfăcă banii şi ignorând ploaia se avântă în zbor. În urma lui Miruka abia mai apucă să –i strige:
– Să te întorci repede, dragul meu prieten! Te voi aştepta aici.
Cu gândul la noul ei prieten, buburuza Miruka adormi zâmbitoare.
Toată ziua următoare nu se urni de pe frunza de brusture, doar – doar s-o întoarce gândacul, însă aşteptarea îi fu zadarnică… Lăcrimă, dezamăgită şi adormi.
Dis de dimineaţă îţi lua zborul după ce mai aruncă o privire în jur. Când obosi, aşa pe la amiază, toropită de căldură coborî brusc într-o poieniţă. Aici câteva furnici aveau o pensiune unde se ospătau contra cost călătorii. Se aşeză la o măsuţă şi ceru ceva de mâncare. I se aduse repede şi cum era tare flămândă o termină la fel de repede. Ieşi aşa mai la margine şi se aşeză pe iarbă. Trebuia să se gândească la ce va face de aici încolo.
Nu după mult timp, se înveseli când intâlni o omidă galbenă. Aceasta, măsurând-o de sus până jos, o întrebă:
– Buburuză, de unde eşti, căci nu te-am mai văzut pe aici şi încotro mergi? Şi dacă nu te superi ce ai acolo în săculeţul pe care-l porţi în spate?
Bucuroasă, Miruka intră în vorbă cu omida şi îi povesti cum plecase de acasă….căci voia să cunoască lumea şi îi povesti de întâlnirea cu gândăcelul Colorado.
Sărăcuţul, cred că s-a rătăcit pe drum şi nu m-a mai găsit…Era tare supărat, dar sigur mă caută acum…
Omida galbenă zâmbi. Ea era expertă la smecherii…Aşa că o abordă direct:
-Dragă Miruka, îmi pare rău să-ţi spun dar tocmai am întâlnit un Colorado care era rănit la aripioare şi am cheltuit tot ce aveam ca doctoral să-l vindece. Medicamentele m-au costat mulţi bani, dar ce să fac dacă sunt aşa miloasă? Acum poate ai să m-ajuţi tu pe mine, cum l-am ajutat eu pe prietenul tău, minţi cu neruşinare, vicleana omidă, gândindu-se la un plan ascuns.
Sigur că te voi ajuta, spuse buburuza şi desfăcând săculeţul îi dădu omidei cât ceruse. Omida îi spuse:
-Acum nu mai sta supărată, hai cu mine să cunoşti viaţa şi să-ţi faci prieteni mulţi aşa cum doreşti. O luă de mână şi în scurt timp ajunseră într-un mare restaurant de unde muzica se răspândea în valuri asurzitoare. Intrară şi biata buburuză aproape că fu orbită de luminile multicolore…Curând la masa lor se adunară personaje pestriţe, unele specii chiar nu le mai văzuseniciodată. Se gândi:
-Ce mare , ce frumoasă e lumea! Ce bine că am plecat de acasă…
Omida o îndemna mereu:
– Haide să ne bucurăm, să ne veselim şi să nu mai ţinem cont de nimic! Noaptea asta contează…Ai destui bani să-ţi împlineşti toate dorinţele, draga mea buburuză, surioara mea, frumoasă- o măguli vicleana omidă, îndemnând-o să scoată din săculet tot mai mulţi bani. Aşa petrecură până …nici ea nu mai ştie..
Se trezi mahmură cu dureri mai de cap, nu ştia unde este…iar când o strigă pe omidă, nu-i răspunse nimeni. Întrebă în jur, dar nimeni nu-i dădu vreun răspuns.
Când puse mâna pe săculeţ observă că acesta era tare uşor şi se întristă. Dar tot nu înţelegea mare lucru.
Porni mai departe în zbor şi ajnse la marginea unei grădini cu mulţi trandafiri.Se opri să adulmece miresmele lor îmbietoare. De jos, de pe o frunză o insectă mare cu ochi bulbucaţi o privea stăruitor. Buburuza o întrebă:
-De ce mă priveşti aşa lung, mă cunoşti de undeva, căci eu nu te-am mai văzut?
Păianjenul, cu voce mieroasă îi răspunse:
– Te admir, frumoaso, niciodată nu am mai văzut aşa o buburuză delicată precum eşti tu! Hai mai aproape să stăm de vorbă, că tare mă plictisesc singurel…
Încrezătoare, buburuza coborî până la pânza lui argintie.
– Ce casă frumoasă ai! Cum te cheamă?
– Mă cheamă Argus, păianjenul de trandafir, răspunse insecta uriaşă. Ce ai acolo în săculeţ, prinse a o iscodi acesta… cu voce mieroasă?
– Ei, ce să am, doar partea mea de avere , luată de la tatăl meu, când am plecat de acasă, răspunse Miruka.
– Nu vrei să locuieşti cu mine, o iscodi păianjenul? Sunt singur şi trist şi bolnăvior pe deasupra şi tu eşti singurică…
Buburuza acceptă voioasă căci nu se gândea la nici o primejdie. Noaptea coborî pe nevăzute şi obosită, micuţa aţipi repede vorbind cu noul ei prieten. Deodată simţi mişcare în jur şi cineva îi trase săculeţul din braţe… Deschise ochii şi îl văzu pe păianjenul care cotrobăia prin săculeţ cu gesturi grăbite.
-Hei, strigă Miruka, ce faci şi apucă săculeţul pe care păianjenul i-l luase. Lupta era inegală. Biata buburuză avea două picioruşe învăluite în plasa pe care o admirase mai devreme. Se smuci de multe ori până reuşi să se elibereze şi cu săculeţul la piept o luă la fugă, rupându-şi frumoasele straie în ţepii nemiloşi ai trandafirului. Se aciui în cupa semideschisă a unui crin, să-ţi tragă sufletul…Pipăindu-şi săculeţul observă că este gol şi disperarea o cuprinse în mrejele ei. Ce va fi cu ea de-acum înainte?
Adormi spre zori, oftând din greu. Nu mai avea nici o urmă din toată averea pe care tatăl ei i-o încredinţase la plecare. Ce se va întâmpla cu viaţa ei? Se sculă şi porni să-şi caute ceva de lucru. Întrebă pe la toate casele şi nu găsi nimic. Iar o prinse noaptea şi vru să se culce în hotelul Crinului alb, dar …nu mai avea cu ce plăti cazarea…
Crinul alb îi spuse pe un ton strident :
-Te-am primit şi astă noapte, gândind că îmi vei plăti cazarea, dar eşti o buburuză neserioasă. Pleacă mai repede de aici şi să nu mai vii niciodată, căci acesta este un hotel serios, nu pentru hoinari ca tine.
Cum nu fu primită., adormi în iarba umedă şi neprimitoare până a doua zi. Porni iar să-ţi caute o slujbă. Era mulţumită orice ar fi găsit. Ajunse la un muşuroi uriaş. Aici după negocieri…fu angajată pe post de salahor.
Trudea din zori până-n noapte, cărând gunoaie putrezite, pentru o hrană care nu o sătura niciodată. Mereu se culca flămândă şi cu ochii împăienjeniţi de lacrimi amare. Zilele treceau monotone. Căra şi plângea, plângea şi căra…
Ajunse aşa slăbită că abia se mai ţinea pe picioare de slăbită ce era. Foamea îi distruse-se frumuseţea. Şi dorul….Doamne ce dor îi era de acasă! Acolo unde era ca o prinţesă, iubită, ocrotită, educată, hrănită cu bunătăţi…
Gândea. Chiar şi slujitorii tatălui ei trăiau în belşugm pe când ea răbda de foame şi frig. Hainele ei erau acum zdrenţuite şi murdare şi o cuprinse scarba.
O dacă ar ajunge acasă? Oare ar mai primi-o tatăl ei? Măcar dacă ar primi-o să le fie slugă şi tot ar fi bine, căci oricum nu merita să mai fie fiica acestei familii pe care a părăsit-o din dragoste pentru lume.
Gândul întoarcerii nu-i mai dădu pace, aşa că într-o zi porni la drum cu speranţa că va fi primită să slujească în casa tatălui ei.
Ajunse într-o seară, când soarele parcă adunase sub dantelele sângerii, toată durerea sufletului ei de fiică rătăcitoare. Cu capul plecat, sub faţa răvăşită de lacrimi, se apropia de casa părintească. Remuşcările o striveau, dar speranţa încă licărea.
-Oare voi găsi iertare la tata, era frământarea gândului ei?
Suspina încă şi încremeni de uimire sub îmbrăţişarea braţelor ce o cuprinseră cu dragoste. Tatăl ei venise în întâmpinarea fiicei lui cu zâmbetul deschis, cu braţe calde şi primitoare:
-O, fiica mea, dragă, bine ai revenit acasă! Credeam că ai murit, dar Dumnezeu mi te-a adus iar lângă mine. Aşa îi spuse bătrânul ei tată şi nu mai contenea s-o strângă la piept.
-Tată, atăl meu iubit, atât mai putea şopti, biata buburuză.
Când ajunseră la poartă, buburuza Miruka, nu-şi credea urechilor:
-Haideţi toţi afară, hai să petrecem şi să ne veselim, căci Miruka s-a întors acasă, printre noi!
Îndată tatăl ei aduse o haină diafană şi o acoperi să nu i se vadă zdrenţele..murdare.. O va copleşi cu multă dragoste şi rănile I se vor vindeca.
Sigur nu va mai pleca niciodată, căci şi-a învăţat lecţia de viaţă.
Elena Marin Alexe
