„Mă bucur că-mi este dat să aud glasul cuvântului în toate zgomotele lumii”, ţine să ne asigure, încă din primele rânduri pe care ni le prezintă, poeta Veronica ŞTEFAN, tânăra juristă a cărei carieră a început la Primăria comunei Buneşti. Şi noi nu putem decât să o credem pe sensibila domnişoară născută toamna, în importanta urbe culturală a Fălticenilor.
O credem şi pentru că, aşa cum atât de frumos o spune în cuvintele adresate, de fapt, poetului Mihai LEONTE (de întâlnirea căruia, din câte-mi amintesc, la Şezătoarea literară „Flori de pe Şomuz”, s-a arătat entuziasmată), dar care i se potrivesc sieşi ca o mănuşă: „în viziunea mea, poetul este precum o pasăre cu penele mult prea strălucitoare ca să stea închisă toată viaţa într-o colivie”. Şi nu e deloc întâmplătoare această comparaţie, luată din lumea pe care ea o cunoaşte cel mai mult, a pădurilor şi a satului copilăriei sale, Herla, comuna Slatina.
„De aceea – întregeşte Veronica ŞTEFAN – omul şi poetul…simţindu-şi greutatea şi strălucirea aripilor a zburat din colivia sa printr-o fereastră larg deschisă către înaltul cerului pentru a arăta lumii întregi, prin versurile sale, frumuseţile şi dorurile plaiului românesc şi ale locurilor preumblărilor sale. Glasul cuvântului îl cheamă în lumină şi-i dă suflu să meargă mai departe în armonie deplină cu natura şi cu frumosul”. Armonia pe care poeta, prezentă în antologia „AMETISTE MOLDAVE” (carte ce va fi legată pentru totdeauna de satul Petia, din comuna Buneşti, unde va fi lansată la data de 19 septembrie a.c., la inaugurarea Muzeului sătesc şi a Bibliotecii săteşti „Mihai LEONTE”), a deprins-o într-o familie de oameni cu frica lui Dumnezeu, iubitori de adevăr şi cu dragoste de carte.
Am cunoscut această „pasăre (în)cântătoare”(fără nicio notă peiorativă) , care s-a insinuat treptat în viaţa redactorilor „Ziarului de pe Net”, purtând un nume conspirativ mai întâi – pseudonimul Berta ŞTEFĂNESCU – şi intitulându-şi creaţiile, cu prea multă discreţie şi modestie, „poezii umile”, deci mai degrabă nedreptăţindu-le. Ne convingea, pe atunci, că „dincolo de şoapte/ se-aud clopote albastre”, iar „Prin parcuri prăpădite/ Sub ploaie şi sub ceaţă,/ Tresar şi dulci cuvinte/ Şi şoapte reci de gheaţă”.
Mai apoi, la rubrica „ZdpN-ul cititorului”, a început să-şi croiască planuri, cele de a mai întineri o dată şi de a fi lăsată să se roage la stele fiind şi cele mai inofensive, poetei fiindu-i cunoscut deja că „E o luptă grea şi oamenii-s puţini/ Iar armele s-au împărţit la câini.”. Totuşi, un pas în faţă a reuşit să mai facă până la sufletul cititorului, în rubrica „Răgaz poetic”, unde şi-a prezentat o poezie de dragoste, scrisă cu atâta gingăşie, încât nu mă pot apropia de ea nici măcar cu un comentariu. E posibil ca, totuşi, să v-o prezint la final.
Ce mai tura-vura, într-un târziu a trebuit să-i punem la dispoziţie întreaga rubrică, sub titlul „Răgaz poetic cu Berta ŞTEFĂNESCU”, pentru ca Veronica ŞTEFAN să poată pleda în favoarea anotimpurilor şi să găsească, spre exemplu, o „Toamnă fără vină”: „Toamnă fără vină pentru ce-am ajuns/ Suflete de gheaţă, fiori ne-au pătruns,/ Umbră de lumină stinsă prea devreme,/ Sfeşnice de humă în nopţi fără stele”.
Am reuşit s-o cunosc foarte bine pe Veronica ŞTEFAN, în calitatea sa oficială de apărătoare a comisiei de fond funciar din Buneşti, acolo unde oamenii nu prea au posibilităţi să se ascundă, în „sălile paşilor pierduţi” ale Palatului Justiţiei din Suceava. Şi vă pot asigura că a ştiut să-şi arate asprimea faţă de încercările părţii adverse de a ridica excepţii care să scutească instanţa de a mai ”pipăi fondul”.
Mulţi dintre dvs. o veţi cunoaşte din acest debut în lumea cuvintelor tipărite. Mare grijă: se va insinua treptat în inimi, revendicându-şi, cu delicateţe şi cu toate „armele” inocenţei, locul pe care îl merită. Cred că ar trebui să i-l acordaţi din start!
Redăm, din cartea proaspăt scoasă de Editura „Armonii Culturale” (editor Gheorghe A. STROIA), următoarele versuri:
CÂNTEC TRIST
de Veronica ȘTEFAN
E o linişte ce mă-nfioară
Şi-n şoaptă toate se trezesc
Tăcut e ceasul cel de vară
Şi stelele ne părăsesc.
Pe aceeaşi bancă părăsită,
Sub albi castani de mult uitaţi
Eu te aştept măcar o clipă
Să fim de toamnă cununaţi.
Ard felinare obosite
În nopţi de octombrie târziu,
Mi-e frig de frigul tău, şi poate
Când ai să vii, n-am să mai fiu.
rubrică realizată de
Todirel CĂLUGĂRIŢA
Ziarul de pe Net
