Deşi pare greu de crezut, Rîşca se mândreşte cu douăsprezece lăcaşe de cult răspândite pe întreg teritoriul comunei, un adevărat arhipelag de insule de creştinătate crescute într-un ocean de linişte şi pace, într-un decor de Rai autentic. Doar forfota preocupărilor zilnice ale mirenilor îţi mai atrage atenţia asupra statorniciei terestre, altfel, tentaţia celestă este absolută. Şi poate tocmai datorită acestui peisaj mirific scăldat într-o linişte transcedentală se datorează statornicirii aici a vieţii monahice. Mănăstirea de la Rîşca, a cărei pictură exterioară încă mai aminteşte de trecutul voievodal al locului, este, poate, preabinecunoscută, dar cea din satul Slătioara îşi deapănă, într-un registru aparte, propria sa istorie…
Începuturile ar fi de când ortodoxia română, doar că în anul 1924, disputa asupra asumării calendarului gregorian de către comunitatea creştină, aduce o scindare în sânul întregii instituţii creştine de răsărit, unele biserici autocefale preferând calendarul iulian. Astfel, Biserica Ortodoxă Greacă, Română, Bulgară, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei au acceptat noul calendar gregorian. În schimb, Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă şi părţi din Biserica Ortodoxă Greacă, Bulgară şi Română, Sf. Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului au păstrat calendarul iulian până astăzi[1]. Prin aceasta se explică decalajul de aproximativ două săptămâni între sărbătorile similare ale acestor biserici. De ce a fost necesară această trecere? Se impunea o corecţie a calendarului, explicaţia decurgând din mişcarea de revoluţie a Pământului care este de 365 zile, 6 ore, 9 minute, 55 secunde (anul sideral) sau 365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde (anul tropic)[2]. Această inexactitate a împlinirii unui an printr-un număr fix de zile conduce la cumularea unor erori, iar corecţiile se făceau încă de pe vremea romanilor, calendarul fiind introdus de Iuliu Cezar (46 î. Hr.)[3] şi care nu rezolva pe deplin problema. Corectura propusă de doctorul napolitan Aloysius Lilius[4] și decretată de Papa Grigore al XIII-lea (al cărui nume l-a primit acest calendar), la 24 februarie 1582, avea în vedere corelarea sărbătoririi Paştelui cu cerinţele primului sinod ecumenic (Nicea, 325 d. Hr.), introducând reguli fixe de corecţie, mult mai rigurozitate, oferind o precizie mult mai mare. Nu toate bisericile creştine l-au adoptat în acelaşi timp: primele au fost cele catolice, ceva mai târziu cele protestante şi abia la începutul sec. XX cele ortodoxe. Altele nu l-au adoptat nici până azi…
Aşa se face că după decizia Bisericii Ortodoxe Române de a alege să-şi organizeze sărbătorile după calendarul gregorian, s-au găsit destui slujitori care au refuzat-o. Unul dintre ei a fost şi ieromonahul Glicherie Tănase, stareţul schitului Pocrov, aflat sub ascultare de Mănăstirea Neamţ. Au urmat ani de rătaciri, răzvrătiri, prigoniri şi suferinţe, dar care i-au întărit şi mai mult credinţa. După al doilea război mondial, autorităţile recunosc Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, oferindu-i personalitate juridică şi, astfel, în anul 1947 încep lucrările de construire a Mănăstirii Slătioara[5], locul în care se va stabili şi sediul Bisericii Ortodoxe Tradiţionale de Răsărit (denumirea oficială de la acea dată). Dar norii prigonirilor nu se vor risipi prea uşor, mai cu seamă în perioada comunistă, dar, chiar şi aşa, la 21 mai 1955 Galaction Gordun soseşte la Slătioara ca mitropolit, iar ieroschimonahul Glicherie primeşte rangul de arhimandrit. Urmează alţi ani de prigoană, dar după trecerea la cele veşnice a lui Galaction, Glicherie devine Mitropolit şi Arhimandrit al B.O.R.R. pe care o va păstori până în 15/28 iunie 1985 când a trecut şi el la Domnul, fiind îngropat în biserica mănăstirii. După 14 ani (15/28 iunie 1999) a fost canonizat cu numele Sf. Ierarh Glicherie Mărturisitorul, moaştele sale fiind depuse în racla special construită, din lemn sculptat, în incinta bisericii.
Aşadar, construcţia mănăstirii de la Slătioara începe în 1947, iar în anul 1955 capătă statut de Mitropolie, fiind sediul central al Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi. Forma actuală a bisericii este mult mai alungită decât cea iniţială deoarece, în anul 1983, complexul monastic a suferit un incendiu devastator, ce a condus la refacerea aproape din temelii a tuturor clădirilor. Biserica a fost repictată, prezentând actualmente şi câteva tablouri de frescă exterioară în partea ei vestică. Imaginea de pe peretele nordic are rol de pisanie şi tablou votiv, în timp ce pe pereţii vestici sunt zugrăvite două mari tematici: „Judecata de apoi” (temă predilectă în fresca exterioară ortodoxă) şi „Schimbarea la faţă” (temă reprezentând hramului bisericii). Interiorul este pictat în întregime, dezvăluind un spaţiu mult mai scund în raport cu lungimea. Biserica este împărţită în patru camere – altar, naos, pronaos şi pridvor – având intrarea dinspre Vest, printr-un portal susţinut de patru coloane dispuse în patrulater, unite prin arce simple şi un pronaos mult alungit, nefiind separat cu zid de naos. 
Acoperişul este realizat în pantă frântă, specific moldovenesc, având trei turle octogonale cu vârful în formă de bulb de stil baroc. Este, evident, o construcţie înnoită în care elementul de utilitate a fost cel ce a primat, în detrimentul celui arhitectonic.
Probabil că tocmai această lipsă de spaţiu s-a simţit atât de acut încât a fost nevoie de o clădire care să se ridice la nivelul pretenţiilor unei catedrale. Era necesar aşa ceva, avându-se mai ales în vedere statutul de care se bucură mănăstirea, cel de mitropolie. Noua biserică este contruită, spre est, pe o colină din afara actualei incinte mănăstireşti.
Clădirea este impresionantă având forma de navă în plan treflat, cu abside largi pe altar şi naos. Altele două, mai mici, sunt amplasate în partea vestică a pronaosului, peste care urcă corespunzător două turle, ce împreună cu cea de pe naos simbolizează „Sfânta Treime”. Şi această construcţie are un pronaos alungit, având un şir de stâlpi de susţinere a unui balcon la fel de generos. Pardoseala este realizată din marmură albă, întreruptă de borduri şi ornamente geometrice de culoare neagră şi roşu-brun. La fel sunt ornamentaţi şi stâlpii, partea superioară având capiteluri de inspiraţie corintică. Acelaşi ornament sculptat se regăseşte şi la coloanele de susţinere a balconului exterior ce se întinde pe toată faţada pronaosului, între cele două abside. Intrarea în biserică se face din pridvor, precedat dinspre sud de un portal susţinut de patru coloane dispuse în patrulater. Icoanele din pridvor sunt realizate în mozaic.
În momentul de faţă pictura nu este nici pe departe finalizată, dar ea a început să prindă contur. I se poate admira strălucirea pe bolţile şi turla naosului, dezvelind un rafinat simţ artistic. Personal, dezvolt o stare de nerăbdare pentru a-i admira întregul veşmânt pictural, dar va trebui să mi-l temperez…
Slătioara încă nu şi-a spus toată povestea… Timpul încă mai lucrează… şi încetul cu încetul Pământul scoate la lumină încă o piată preţioasă ce se adaugă la frumoasa salbă de nestemate de la gâtul mândrei Moldove…
Dar totuşi un gând îmi stăruie în minte şi nu-mi dă pace: de ce atâta pasiune pentru un calendar?
Gabriel Todică
20.10.2013
[1] http://www.mitropoliaslatioara.ro/istoric.php
[2] http://www.terramagazin.ro/index.php/2013/09/miscarea-de-revolutie/
[3] http://ro.wikipedia.org/wiki/Calendarul_iulian
[4] http://ro.wikipedia.org/wiki/Calendarul_gregorian
[5] http://www.ortodoxia.md/manastiri-si-locuri-sihastrice-din-basarabia/67-schituri/4552-mnstirea-sltioara
