Cu o desagă în spate, încărcată de emoţii din amintirile ce o copleşesc, abia păşeşte pe straduţa în care a deschis ochii. Coboară trecând pe la poarta lui Suman şi ajunsă la colţul grădinii lui madam Tănase, unde o trimetea altădată maică-sa, după haţmaţuchi şi liliac bătut, se opreşte ca la o barieră. Aici sunt doar patru case şi în loc de fundătură, se deschide valea Vajanovski. Prima casă este a lui madam Mihăilă, care avea mereu de vânzare ouă proaspete. O ţine bine minte.
Era o femeie de statură înaltă, bine făcută, cu ten măsliniu, cu părul castaniu închis, frumoasă şi tare de treabă. La fel şi domnul Mihăilă. Pe când în celelalte familii ale vecinilor bântuiau adevărate tragedii legate de relaţile domestice, familia Mihăilă îşi ducea viaţa într-o decenţă ireproşabilă, cum rar se mai întâlnea prin acel colţ fălticenean. Gândurile schiţate de amintiri se opriră brusc în faţa unei scene de demult. Trebuia să cotească spre fundătură.
– U..tu..cucia mătii…duti..la mă..ta…dacu..cucia măti cochili…Moş Talpan, măturătorul de la colţ, se zborşea la noi de fiecare dată când îi ieşeam în cale şi ne fugărea aruncând măturoiul după noi. Îl întâlneam des, căci stătea faţă-n faţă cu bunică-mea, cum îi ziceam sorei mari a mamei mele vitrege, care o crescuse. Inevitbil când maică-mea mă trimetea la bunica, parcă era un făcut, mă întâlnem cu moş Talpan şi îmi pierea zâmbetul de pe faţă. Îl vedeam de la depărtare, ducând tomberonul cu două măturoaie mari în el, iar cozile lor păreau nişte coarne uriaşe, ameninţătoare, pentru noi copii străzii Nuţu Elman. Avea un chip cu trăsături grosolane, un cap mic cu faţa boţită şi pomeţi turtiţi deasupra cărora ochii mici, incolori, înfundaţi sub fruntea îngustă de maimuţă, te sfredeleau răutăcios. Era sălbatic, în adevăratul sens al cuvântului. Când din greşeală Gelucu, fratele meu , care avea 6 ani, i-a spart cu o suliţă improvizată geamul casei, m-am speriat tare, căci tăticul era un om sever şi adeseori ăşi încerca cureaua pe spatele nostru. Am alergat acasă, într-un suflet şi am luat vina asupra meam să nu fie lovit frăţiorul meu, pe care-l adoram. Nici eu nu eram mai mare decât el, decât cu aproape opt ani, dar am preferat să fiu pedepsită în locul lui. Nu aveam ce face căci tot pe lângă casa lui moş Talpan, trecea şi drumul spre Vajanovski, acolo unde sălbăticia locului îşi etala frumuseţea în toată splendoarea ei. De fiecare dată însă când ajungeam în preajma acestui loc, aveam atenţia mărită la maximum, din cauza lui …cucia măti…(sic) un alt personaj care amprenta locul, căci nici ajunşi în vale nu eram mai ocrotiţi de răutatea omului.
-Hei, cari eşti acolo? Dă-i drumu acasâ..câ-ţ rup chicioarili! Aşa ne alunga din Vajanovski, Dumitru, omul de casă al bătrânei boieroaice care îşi ducea bătrâneţile în conacul dărăpănat de la marginea oraşului Fălticeni. Pe vremea merelor greu te puteai apropia de livada neângrijită a vechiului conac. Aici el era stăpân. Ne ieşea în cale cu o botă în mână, pe care o flutura ameninţător pe deasupre capului. Doar la auzul răcnetelor lui guturale, ne făceam una cu pământul, ascunzându-ne prin gropile sau copacii în care eram urcaţi să culegem poame. Ne lipeam de crăcile groase, bătrâne şi nici nu respiram de teamă că vom putea fi prinşi de bestia umană. Mulţi dintre noi au păţit-o, fiind altoiţi de bota acestui nemernic prost şi rău. Totuşi acolo ne petreceam cea mai mare parte a timpului, căci după livada moşiei se deschidea ca într-un basm un ţinut minunat, care cuprindea “un munte mic”, o poiană, două dealuri şi uriaşa râpă, în care coboram adeseori primăvara după urzicile proaspete.
Eu însă, eram ademenită de conacul aproape ruinat şi cu verişoara mea, Paula, i-am călcat pragul într-o zi de toamnă. Ne-am strecurat uşor, căci conacul sau mai bine zis ce mai rămăsese din el, nu era îngrădit în vreun fel, aşa că am intrat pe sub bolta verandei şi am urcat scările. Doamne…şi acum simt, aud, scârţâitul lugubru al scărilor putrezite de vreme. Călcam cu mare grijă şi când am ajuns la etaj, uşa putredă şi ea s-a deschis aproape singură..şi ne-am speriat tare. Peste tot era o mizerie şi o sărăcie de nedescris. Scaune fără un picior, rezemau zidul crăpat în multe locuri iar tavanul coşcovit se hlizea la noi ca o gură ştirbă…Patul, altădată somptuos, uriaş, trona şi el în mijlocul camerei mari, învelit cu un lăicer de lână, zdenţuit, care îşi uitase în timp, frumuseţea alesăturii şi culorile. Pe o măsuţă ovală se odihnea stingher, uitat, un borcănel cu dulceaţă lângă care roiau muştele. O linguriţă murdară zăcea sub măsuţă. Am luat-o în mână şi i-am admirat lucrătura fină. Nişte zgomote ne-au atras atenţia, aşa că am luat-o pe verişoara mea şi ne-am precipitat spre ieşire. În spate purtam o desagă de amărăciune, căci nu ne aşteptam să dăm de atâta sărăcie, la casa doamnei de la Vajanovski. Abia ce coborâsem şi ne-am văzut faţă-n faţă cu stăpâna casei. De frică am îngăimat câteva vorbe fără sens, însă doamna, ne-a privit cu ochi blajini şi ne-a dat o grămadă de mere. Duceam în poala rochiţei merele roşii, mari şi totul părea de vis. Nu am înţeles niciodată de ce Dumitru era mai de temut decât stăpâna sa.
Vajanovski rămînea locul nostru de agrement. Prin iunie arbuştii şi florile multicolore se desfătau în toată splendoarea lor. Atunci începeam expediţiile noastre care ţineau până dădea zăpada.Cele mai frumoase zile erau cele în care toamna dezvelea natura şi o mărunţea în mii de culori presărate pe frunze, iarbă şi flori. Această vale, cum îi spuneam noi, era ca un al doilea cămin pentru copiii de pe Nuţu Elman.Chiar şi când iarna îşi trecea pletele albe pe deasupra ţinutului de basm, aveam tot acolo întâlnire. Săniile aşteptau cuminţi la rând s-o pornească pe pantă şi de dimineaţă până seara era un dute-vino continuu.
Îmi amintesc şi de idilele noastre, care s-au încropit tot aici, pe sub umbra şi mireasma copacilor de tot soiul, unde ziua şi noaptea înfloreau în linişte anii copilăriei noastre.
Uneori tânjeam după loc larg, nemărginit şi atunci coboram pe vale până dădeam de conductele uriaşe care captau apa menajeră a orăşelului. Alergam pe ele până ajungeam la poalele dealului Spătăreşti. Totdeauna nergeam în grupuri şi larma vocilor noastre se auzea până hăt departe. Pe deal ne întâlneam şi cu copii de pe str. Broşteni, ori de pe Ana Ipătescu. Ne ştiam măcar din vedere şi cutreieram dealul cu bucuria şi entuziasmul copilăriei şi a adolescenţei binecuvântate.La întoarcere mai făceam un popas la Vajanovski unde sub ocrotirea umbrelor serii ne jucam de-a ascunsul.Treptat vălurile nopţii ne alungau spre casele noastre, unde obosiţi, dar şi fericiţi încălecam pe bidivii viselor până în zori, când o luam de la capăt..
Strada noastră era plină de copii şi la orice oră găseam pe cineva dornic de joacă.
Chiar şi în drumul spre biserica noastră baptistă o luam pe scurtătură, pe la Vajanovski. Îmbrăcaţi cu cele mai bune haine, treceam puntea şi prin spatele casei lui Zaharescu, ajungeam mai repede. Duminicele le sărbătoream în familie. După ce ne întorceam de la biserică, stăteam cu toţii la masa de prânz şi mai totdeauna aveam musafiri, fraţi şi surori de prin satele din împrejurimi, care ne vizitaseră biserica. Mama mea era o mare gospodină şi o bucătăreasă cu har. Musafirii noştri gustaseră nu o dată din mâncărurile ei, aşa că reveneau la noi cu plăcere când erau invitaţi. Unii erau de prin Bosanci, alţii din Podeni sau Ipoteşti dar toţi purtau încă frumosul strai naţional cu ii bogate în alesături şi fote, care mai de care mai frumoase. Să nu mai spun de broboade, sau casânci cum le mai ziceau pe la noi, erau atât de frumoase, că eu, fată de oraş, îmi doream cu frenezie să am una. Cel mai mult îmi plăcea broboada neagră cu trandafiri galbeni, luminoşi ca soarele toamnelor.
Se scutură de urmele aducerilor aminte şi înaintă spre vale. dorindu-şi să regăsească ..ce a mai rămas din vechiul colţ al copilăriei. Paşii tremurau şi ochii căutau febril, dar nu mai zăriră decât copacii bătrâni şi uscaţi pe alocuri, îmbrăţişându-se sălbatic peste un morman de ruine, sufocate şi învinse de timp.Atât mai rămăsese din vechiul conac. Ostenită, se aşeză pe o piatră, privind în jur, îngrijorată, aşa cum făcea odinioară de frica lui Dumitru. Dar acesta dispăruse odată cu trecerea nemiloasă a timpului şi doar amintirile îl mai scoteau din când în când la lumină, ca pe o pecingine, care a pecetluit odată valea Vajanovski.
de Elena Marin Alexe
