Todirel CĂLUGĂRIŢA
MĂ ÎNTREB DACĂ mai există vreun popor care să-şi bată joc până-ntr-atât de el însuşi…
Fiindcă spunem că suntem trăitori de mii de ani pe aceste plaiuri, dar numele de traco-geto-daci le-am abandonat în favoarea celor ale colonizatorilor şi ale scursurilor Romei. Am acceptat ca pentru ţigani să nu existe confuzia cu gitanii, iar acum va trebui să citim în altă cheie scrierea ”Vasile Porojan” de Vasile ALECSANDRI. Aşa că, zicându-le ”rromi”, i-am înfrăţit într-o istorie mai veche decât a existenţei lor pe aceste meleaguri, de parcă strămoşii noştri şi-au pus la uscat obielele şi iţarii, pe zidurile Sarmizegetusei, odată cu ai lor.
Chiar imnului i-am găsit un titlu, „Deşteaptă-te, române!” (în loc de „Un răsunet”, cum erau intitulate versurile lui Andrei MUREŞANU), care-i duce pe unii cu gândul că suntem proşti sau măcar adormiţi…
Iar zilele acestea îi tot dăm zor cu „Paşte fericit!”, de parcă l-am trimite pe concetăţeanul nostru la păscut!
OCHIUL FEISBUCISTULUI (un cuvânt ca şi existent în DEX) este pretenţios. Nu uitaţi că prin faţă îi trec, la fiece sărbătoare, tone de alimente pozate.
N-o să i-l poţi scoate, precum musafirului de Paşte, utilizând coloranţi alimentari sau spray-uri cu creme care să dea frumos, nici ornând cu cireaşa de pe tort sau cu bomboana de pe colivă.
Aşa că-i musai, ce mai?!, să-ţi duci bucatele la photoshop, în scopul de a le posta mai apoi în cronologia contului de FB, neruşinându-te. O astfel de activitate îţi lua, până mai ieri, mult mai puţină vreme decât ornatul, la care – de altfel – se poate renunţa fără jenă, de când nu mai avem decât musafiri virtuali, din lista de prieteni. Dar pentru că trăsnăile „puiesc” şi, cum orice tâmpenie îşi găseşte publicul său, pericolul e ca în faţa firmelor care se ocupă cu pregătitul celor de-ale gurii internetului (operaţiune delicată de ornare electronică şi de mizanplas în pagină) să se formeze cozi imense, mai ceva ca pe vremea lui Ceaşcă în faţa (f)alimentarelor.
Operaţiunea are sens, fireşte, numai în măsura în care avem prieteni pe care vrem să-i vedem verzi de invidie şi doar dacă guvernanţii nu ne-au inoculat deja ideea păcătoasă că ai putea râvni cu succes la bucăţica altuia, dându-i copy-paste fericit, adică fără a fi prins de către opoziţie asupra faptului.
„O FEMEIE ADEVĂRATĂ le poate face pe toate singură…Un bărbat adevărat nu îi va permite să le facă pe toate singură.”, citesc într-o postare de pe FB, neatribuită vreunui autor. Îmi permit, aşadar, s-o iau în primire şi să adaug imediat că există (rara avis!) şi postări „political corectness”, cum e aceasta, pe lângă multitudinea de aserţiuni feministe care ne duc cu gândul că facebookul e locul unde-şi găsesc supapa de refulare tot felul de nemângâiate sau de copii din flori crescuţi de un singur părinte, mama, doar mama…
Care, noroc că mai au grijă de noi, bărbaţii, să ne educe: ba cu fluturii Irinei Binder, ba cu panseurile emasculate ale lui Poptămaş – scrise la opt mâini de „negri” care n-au avut comenzi din închisoare de la „scriitorii” de cărţi de eliberare, gen Copos sau Becali, şi cu bruma de talent pusă, renunţând la numele propriu, în slujba succesului facil, obţinut în faţa unor urgisite ale sorţii, ce n-au citit niciodată vreo carte.
Că noi nu le permitem acestor fiinţe să devină pe de-a-ntregul bărbaţi (măcar pentru a nu ne face concurenţă la celelalte femei, adevăratele!), aplicându-le corecţiile necesare pe bază de verb, e mai mult decât obligatoriu, e chiar plăcut!
SISTEMUL DĂ RATEURI. „Ajutor, nu mai rezist!”, se aude dinspre cei ce mor cu zile. „Văzduhul e plin de ţipetele noastre, dar obişnuinţa e o mare surdină!”(S.Beckett). Şi tragediile, precum cea de la Siutghiol, uitată deja după trei zile, fac periodic radiografia sistemului putred.
Uităm lejer că şi noi îl sondăm zilnic. Dar mergem mai departe, înălţând din umeri. Nici nu mai tresărim când se fac licitaţii trucate, pe bani publici. Când, totuşi, se mai fac! Darmite să mai acţionăm în instanţă. Doar n-o să fim luaţi la ochi de mai-marii zilei! Ignorăm numirile în funcţii ale unor loaze. Nici măcar atunci când se pune problema ca acestea să fie plantate în locul nostru, nu reacţionăm cum ne învaţă legea. Ne lipseşte până şi curajul de a da like unor postări care, zicem noi, ar putea să supere, nu de alta, dar conţin adevăruri spuse, altfel, doar pe la colţuri.
Aşa se face că, în vreo câteva rânduri, am fost doar la un pas de dictatură – sau spuneţi-i cum vreţi unei conduceri discreţionare. Am permis unora care se-mpiedică în buze şi se poticnesc în limba română să ajungă europarlamentari. Şi acelaşi premier obedient a fost repus în funcţie, ca la nimenea, după căderea guvernului care-i purta numele. La ziua conducătorului iubit ne-am reamintit că eram trataţi ca viermii pe vremea comunismului, aşa că am umplut stadionul ca să aducem prinos de omagii.
Iar pasivitatea mioritică e la tot pasul şi doar dezgustul de politicieni ce mai condimentează viaţa cetăţii, rareori întrerupt de încrederea sau mai degrabă speranţa în câte un personaj providenţial. Nu, DNA-ul singur nu poate schimba toată această stare (pe loc) de lucruri!
Ziarul de pe Net
