Tanti Victoria

Leana coborî  scările din Piaţă, grăbindu-se, dorind să vadă mai repede casa de pe A.Ipătescu. Când ajunse la uşă se opri o clipă apoi  apăsă mânerul uşii de la stradă…O întâmpină zâmbetul neschimbat  de totdeauna al femeii cu faţa bonomă.
    – Ci fugi aşa Ileană, cini ti fugăreşti, mă întâmpina cu veselie în glas, tanti Victoria Postică. Hai cî acu am răsturnat mămaliguţa, îmbiindu-mă cu dragoste.
 Mă apropiam şi înmuiam boţul în sosul tochiturii de măruntaie, care se lăfăia în tigaie şi care avea o aromă ce te facea să uiti de toate. Acolo mâncam toţi laolaltă, înmuind mămăliga direct în cratiţa arsă, folosită multă vreme. Scena era idilică de fiecare dată. Alături de cei cinci copii stăteam înghesuită pe un colţ de pat, dar eram tare fericită în căsuţa care avea doar două camere locuibile, însă era plină de dragoste. În copilărie, îmi povestea tatăl meu, că mama mea, Maria, era foarte bună prietenă cu tanti Victoria. Ba mai mult, că atunci când a fost să vin pe lume, el a dus doua gravide la maternitatea din Falticeni, una era mama mea, iar cealalta prietena ei, bună, Victoria. Eu si Mariana, ne-am nascut la diferenta de două zile. De câte ori voiam să evadez, ajungeam la prietena mea, Mariana. Aici deşi nu era confortul de acasă, mă simţeam în largul meu, poate şi datorita firii mele boeme, dar şi chemată de căldura acestui al doilea cămin al meu..
Tanti Victoria era debarasoare pe la restaurantul Macul Rosu, de pe str. Doi grăniceri. Lucra pe unde se mai găsea de lucru, pe la toate bodegile acelor timpuri.  Venea acasă cu sacoşele încărcate şi încropea repede de mâncare cu ce se găsea, cu ce avea. Tot ce gătea avea un gust aparte, şi bunătatea ei mă făcea dependentă de căminul lor, bogat în dragoste. Când eram singură acasă intram repede în beci şi umpleam o găleată cu cartofi mari, frumoşi pe care o dădeam lui Dan, unul din copii ei.Parcă văd şi acum cămăruţele casei evreieşti, tip vagon, încălzite de un godin micuţ, care dădea cât de cât căldură. Toată familia dormea în cele două paturi. Soţul ei, nea Sandu, un “miştocar” plecase de acasă şi trăia cu o alta femeie. Din când în când mai trecea pe acasă la copii, dar nu să ajute sau să le îmbunătăţească în vreun fel viaţa, ci doar să-i ironizeze, vorbind foarte urât cu mama lor care ducea tot greul fără a se da bătută de soartă. Ea se obişnuise singură şi unica bucurie îi erau cei cinci copii: Mariana, Rodica, Dan, Ionel si Petrică, mezinul, care mai tot timpul îşi stârmocea nasul şi-şi întindea mucii cu mâneca pe tot obrazul. Copiii o adorau pe tanti Victoria şi o răsplăteau cu îmbrăţişări şi zâmbete. Îi spuneau Bita, în semn de alint.
    Intră în casa care o primise de multe ori. Totul era aşa cum ştia…  În stânga dulapul de haine, apoi patul, iar în dreapta o măsuţă mică. Urma  o treaptă care te purta în cea de-a doua cameră. Aici patul în dreapta şi godinul din care focul jucăuş aruca raze roşietice de lumină călăuzind paşii spre o bancă şi o măsuţă.. Ostenită se aşeză pe pat să-şi tragă sufletul…

     – Tu copchilă, tu, iar nu te-i dus acasî? Deschise ochii şi îi văzu chipul surâzător. Avea un neg mare în colţul gurii, care îi dădea o anumită disticţie.
-Nu mă duc, câ m-am certat cu maică-mea iar… tăticu..care ţine cu ea, doar cu ea…- îi răspund mai mult şoptit, atinsă de tristeţe, fără vlagă.
Tanti Victoria mă priveşte cu milă nedisimulată, mă mângâie pe cap şi şopteşte ca pentru ea:
    -Of, de-ar trăi mamă-ta  sî ti vadî, cî tari bini semeni cu ea… da s-o dus săraca di tânârî…Mâna ei se odihneşte pe creştetul meu, în timp ce lacrimile nestăvilite încep să-i curgă fără oprelişte,  câteva îmi ating faţa şi se amestecă cu ale mele. Stăm aşa, plângând amândouă, habar n-am cât timp. O văd, într-un târziu, ştrgându-şi obrajii cu colţul baticului ce-i înfăşoară creştetul. Tăcută se ridică şi târându-şi papucii ieşi spunând din cadrul uşii:
    -Mă duc olecuţă la piaţî sâ mai cumpăr câti ceva. Nu ştiu ci sâ mai fac de mâncari…
Tăcerea din urma ei se spărgea  repede de glasurile lui Dan şi al lui Ionel, care năvăleau pe uşă.
 – Undi-i Bita, întrebau cu glasuri precipitate?
Nu apucam să le răspund că uşa de la stradă se deschise iar şi Mariana cu Ileana ( aşa-i spuneam noi Rodicăi) intrară întrebând la fel: Unde-i mama? Pentru ei toţi mama sau Bita cum o alintau era cea mai importantă persoană, era centrul existenţei lor. Altceva nu mai conta, trecea pe locul secund, căci ei respirau doar dragostea mamei lor. După ce le spuneam că tanti Victoria se va întoarce repede, ne înghesuiam pe pat, unul lângă altul şi începeam a sporovăi despre toate şi nimic. La un moment dat cineva venea cu ideea să jucăm ŢOMANAP şi ca la comandă apăreau bucăţile de foi din caiete vechi şi nişte creioane boante, de cele mai multe ori. Jocul începea pe tăcute.  Şi ţinea până ne plictiseam, apoi  cu ochii pe fereastra care dădea direct în trotuar, ne amuzam pe seama babelor care cu traistele pline mergeau să-şi vândă laptele ori diversele produse la piaţă.
     – Cât dai găina mătuşă… da laptili, câtî apă ai pus în el şî di ci nu eşti la prăşât? La unison cu Dan, un maniac al şosetelor albe immaculate cu Ileana, şi cu Ionel, strigam trecătorilor:
-Tăţ ţaranii la colectiv…aşa apostrofam bietele băbuţe. Pe cele mai tinere le întrebam: Ţ-ai lasat opincili la barierî? Degeaba se străduia Mariana, care era ceva mai cuminte, să ne potolească. Deh…răutăţi de copii….Mai pe urmă când am mai priceput cum stau lucrurile, adoram satul şi toate coclaurile lui mi-au devenit parte a sufletului.
 Cocoţaţi pe geam, aşa ne găsea Bita când se întorcea după o oră, două, căci de fapt ea pleca să mai lucreze pe undeva.
   Cu sacoşa plină şi zâmbetul nelipsit din colţul gurii, ne spunea să avem răbdare că imediat va pregăti ceva de mâncare. Cartofii prăjiţi şi tochitura de măruntaie erau delicioase încât nu mai rămânea nimic, decât doar firimituri galbene care îţi dădeau de înţeles că mămăliguţa avusese mare succes. Cu greu mă despărţeam de ei când trebuia să mă întorc acasă.
Asta era tanti Victoria: bună, blândă, săritoare la necaz, mamă, prietenă, gata de orice sacrificiu, care scotea bani şi din “piatră seacă” pentru copiii ei.Din povestirile ei, de multe ori mi-o imaginam pe mama mea pe care n-o cunoscusem.
    -Ei Ilenuţî , tari mult o suferit mamă-ta, Marcela, draga de ie. Şi cu glas potolit, încărcat de amintiri, începea să-mi povestească
   – O avut o naştiri gre. Tu erai mare şi doctorul Raicher o trebuit sî ti scoată cu forcepsul…Când o curăţât-o o ramas acolo în ea un tampon… şî s-o infectat. După trei luni di la naştiri nu i sî mai opre hemoragia. Slăbisî mult, dar di ruşâni, nu i-o spus lui nea Costică. Aşa o trecut aproapi şasî luni şî într-o zî el o găsit-o prăbuşâtî într-o baltî di sângi. O fost dusă la spital, dar era pre târzâu. O trimis-o acasâ şî i-o  dat morfinâ. O vremi n-o ştiut că are cancer câ asistenta care-i făce tratament acasî ascunde morfina, iar pi noptiera di la capătu’ patului era mereu o sticluţâ de penicilină. Marcela cunoşte bini medicamentili, cî o lucrat ca sorâ medicalâ la Iaşî la Sf. Spiridon. Nu pute-i s-o amăgeşti uşor. Da pânâ la urmâ ş-o dat sama cî pre ave dureri mari…Mereu îmi spune, saraca:
   – Of, Doamni, Victorie, cred cî nu mai trăiesc mult…Cu cini a sî rămâie Lenuţa me? Aşa spune mereu…Grija ei erai tu, copchilâ, dragâ. După ci-o murit multi dintri neamuri o vrut sî ti înfieze, dar nea Costicâ nu ti-o dat. Tari s-o mai chinuit cu tini, of, of! Când pleca dimineaţa la muncâ ti duce la câti o vecinâ şî ti lasa acolo până sara când vine el acasâ. Îl vide-i cu tini în bratî şî într-o mânâ cu ceaunaşu cu lapti. Sara adorme cu tini pi picioare..cî ti legăna, altfel nu ti lua somnul… Tari s-o mai chinuit cu tini, pânâ o luat-o pi Marica lu’ Hergheligiu.
Ascultam  glasul domol şi îmi striveam buzele cu dinţii să nu plâng, dar lacrimile nu mă ascultau…şi tot ea, îmi spunea să le las să curgă ca să-mi răcoresc sufletul. Atunci nu-mi dădeam seama ce anume mă atrăgea în căsuţa mică dar foarte bogată în iubire. Acum ştiu, că acolo lângă tanti Victoria renăştea parcă imaginea şi sufletul mamei mele.
      O trezi un zgomot, ca un ciocănit în fereastră şi ridicându-se din pat văzu cadranul ceasului din perete. Arăta opt şi cinci minute. Înţelese că iar s-a visat la Fălticeni, în casa din Ana Ipătescu a tantei Victoria. Mereu se visează acolo. O năpădiră amintirile, dar soneria telefonului o readuse la realitate,.
-Alo! După câteva vorbe recunoscu glasul prietenei dragi pe care nu o mai văzuse de peste douăzeci şi cinci de ani.Inima i se umplu de căldură şi  înţelese de ce îi recunoscu aşa repede vocea..Era vechea şi draga ei prietenă, Mariana, acelaşi timbru, aceeaşi căldură şi sinceritate moştenite de la mama ei.