DORUL
de Elena Marin ALEXE
Ce linişte mă-mbrăţişează
cu braţe lungi în tihna lor
Stă-ncremenit în umbră parcul
Nu-i nici o pasăre în zbor
Pe banca veche plâng castanii
cu dimineţile în zori
Prin umbra deasă nu vezi cerul
şi soarele poţi să-l ignori
Aştept dar nimeni nu mai vine
toate aleile-s pustii
În inimă adun tristeţea
ce s-a-mpletit în nopţi târzii
Cum plânge-o pasăre de noapte
când îşi găseşte cuibul gol
La fel se vaită bietu-mi suflet
de când s-a rătăcit de stol
În parcul vechi pe banca roasă
mai poposesc din când în când
Colind cu cu gândul veşnicia
şi mă trezesc ades plângând
Iar simt că-mi este dor de Tine
de dragostea ce ne-a unit
De bucurie şi speranţă
de cer albastru infinit
Pe banca veche de o viaţă
dispar din juru-mi ironii
Doar blânda-Ţi voce mai persistă
şoptindu-mi că ai să revii
