Ultimul zaiafet nebun al prințului istrăvitor

EDITORIALUL ZILEI

Ultimul zaiafet nebun al prințului istrăvitor

Bătrânul pehlivan al saivanelor părăginite nu mai putea să iasă în fața gloatei să-l zvârle conducător în fruntea ținutului, după ce se adăpase cu licori bahice în poarta castelului și înfipsese adânc mâna în cufărul cu zestre colectivă.  Lumea îl știa de iubitor al babaroaselor aruncate pe după colțul tavernei și de om împleticit la vorbire mai abitir la trezire decât la aghezmuire.

Avea de trebuință un tânăr iute la vorba și degrabă ascultator la comandă, gata să sfâșie beregata inamicilor închipuiți, și care să pupe la apus de seară inelul său de staroste al prădăciunii.

Încins la brâu cu halatul de meltean sadea și cu pălăria de vară adâncită până peste urechi, bătrânul hotărâ să crească pe copilul care îi turna primul vin din carafă și care îi aducea la curtea sa tineri mulți și destoinici.

Simțind că poate să ajungă mai mare peste ai lui, tânărul apucă dintr-un capăt în celălalt al târgului înarmat cu trei perechi de galoși în traistă și vorbi cu mic cu mare să puie pe el în fruntea cetății.

Oamenii se învoiră să încerce și cu altul, mai cu seamă că mai marele cetății era de-al zmeului chior și rău care le dizmuise punga de nu mai aveau cu ce să-și ducă traiul. Cum sări în jilț, țâncul vârî întâi adânc degetul în nas și apoi băgă mână până la câlcâi în sipetul cetății și se puse pe dat treabă la mesenii cu care împărțea chiolhane la gheara Stăpânului.

Tânărul s-a transformat brusc într-un prinț al lighioanelor rapace, care apucară care cum putură o halcă bună din izprăvnicii, mai cu seamă că nimeni nu se uita la școalele pe care le avea fiecare: prinse de trebuință la curte și muta fără de carte, și țiitoarea bâtrânului pehlivan, și teșcarul rămas fără moșie, și menestrelul negru concediat de jupânița care l-a prins cu mâna-n traistă, și pungașii cârciumari, și samavolnicii fără de carte. Așa fu tânărul de leac la toți care au ținut ascuns în ei patima îmbogățirii grăbite și au lăsat deoparte și ultima fărâmă de omenie.

Și atâta urâțenie se adună în jurul său că nu puteai să-l mai deosebești pe prinț de bătrânul pehlivan decât prin cine dădea porunca cea din urmă. Gura le mirosea a vin roșu de dimineață la amândoi și o dâră de răutate se lăsa pe unde își așezau gândul necurat. În adâncul lui se vedea de acum în putere să fie starostele prădăciunii. Deprinsese darul înavuțirii și, prin vicleșug, folosea pe tinerii din juru-i să agonisească averi și moșii cât să nu-i fie teamă că de i s-ar întoarce împotrivă plebea, el ar mai apuca pe calea sărăciei. Benchetuiau și se distrau de mama focului,  nimeni nu li se mai punea de-a curmezișul și trăiau așa cum nici nu visaseră. Până și balurile mari erau folosite pentru a mai putea să puie mâna prin furtișag pe galbeni buni de drumeții. Nicicând nu mai văzuse așa risipă de muzică și voie bună, iar chiolahanurile costau din ce mai mult…

Numai că într-o zi, în pragul iernii, își dădură seama că toată furăciunea adusese cetatea în pragul ruinării. În sipetul cetății erau dosite doar scrierile de zălog, pe care le iscăliră când tot ajunseseră  la fundul sacului.

Se întâmpla chiar înainte să iasă în fața plebei să o roage să-l puie tot pe el la cârmuire, căci le făcuse și banchet, și piatră de bătut talpa pe cadărâm, și drumuri, și biserici. Dar și furăciune, și datorii, și nedreptăți, și puse înaintea omului de rând pe hoți.
Era ultimul zaiafet nebun de iarnă al prințului istrăvitor.

SERGIU JIPA
Ziarul de pe Net