Ana – Manon PIŢU
Femeia perfectă
De la o vreme, sunt iubită de toată lumea.
De bună-seamă, toată lumea a devenit îndeosebi bună.
Eu singură am rămas rău mirată.
Fireşte, sunt un poet minunat întâlnit cu bucurie şi drag de către toţi ceilalţi poeţi minunaţi.
Unde intru, se face tăcere.
Duc o existenţă neverosimilă, însăşi liniştea mi se-ncurcă printre picioare.
Răspund serios oricărei întrebări.
Dar doar până la jumătatea zâmbetelor: extravaganta mea natură contradictorie.
Nimic mai mult care să lase la vedere impecabilul alb al condamnaţilor.
Undeva, în josul mâinii cu care întorc cheia in contact, cea mai mică dintre noi, cu ochi de piatră sleită şi resemnarea gâlgâind din inimă ca dintr-un cuib de rândunele, încă plăteşte căldarea de sânge şerpilor din iarbă.
Aproape beznă
Zdrenţe de gânduri, cioburi de ochi, dâre de soare ucis, Îndoiala – singura lumină pentru drumul celor expulzaţi din orice rost, orbecăind către alţii.
Trunchiuri negre, aprinse ud, spală de pe fundul ochiului toate nuanţele de gri.
Ziarul de pe Net
