Am avut fericitul prilej să cutreier paginile romanului „Huhurezul” al scriitorului Ioan Ţicalo, carte ce a fost lansată la Fălticeni în data de 15 mai a.c., şi pot spune cu mâna pe imimă că am fost puternic absorbit de naraţiune.
Deşi titlul face trimitere la o pasăre recunoscută pentru caracterul său ursuz, discret şi solitar, iar grafica de pe copertă te invită să crezi asta, acţiunea romanului este cu totul alta. De fapt, „huhurezul” este o poreclă, un apelativ primit de Laurenţiu, fost profesor universitar, retras într-un azil de bătrâni, după pensionare, şi care-i defineşte într-un singur cuvânt caracterul. Cum asemenea „asocieri” sunt o practică comună, uzitată de/în anturaj, indiferent unde s-ar afla el, oamenii au simţit nevoia să-l eticheteze în acest mod, poate chiar justificat. Abia cunoscându-i viaţa, poţi pătrunde pe deplin în motivaţia personajului principal de a se izola, dar această dorinţă ne este explicată treptat, de către autor, de seria de povestiri (între)ţesute în roman.
Parcursul liniar şi simplu al cărţii reprezintă o evoluţie în plan psihologic al bătrânului, al trăirilor sale interioare bazate pe frustrări acumulate în timp. Viaţa nu a fost prea darnică cu el oferindu-i tot felul de surprize, cât se poate de neplăcute, dovedind totuşi un caracter puternic, susţinut de o conduită morală de invidiat, deşi cei din jur l-au dezamăgit. Evident că parcursul epic se încadrează într-un tipar standard, ajungându-se spre finalul cărţii la un punct culminant şi un deznodământ pe măsură.
Această liniaritate este precum coloana vertebrală ori tulpina unui copac pentru că amintirile, fie ale personajului principal, fie ale celor din anturaj, pot deruta cititorul, dar ele au rolul de a oferi acestuia imaginea completă a profilului psihologic a personajului principal. Este conturul ce-l dă copacului, ramurile şi frunzişul. Este, în acelaşi timp, şi o scanare din punct de vedere moral a întregii societăţi româneşti, fie din mediul rural, fie din cel urban, pe un palier de timp destul de larg, care încadrează perioada comunistă instalată în România. Cititorul va fi invitat astfel să cunoască toate aspectele şi implicaţiile (mai ales negative) din societatea burghezo-moşierească de dinaintea războiului, cu abuzurile din partea celor bogaţi, dar şi cu răzbunări pe măsură. Pătrunderea bolşevismului aduce alte tragedii, fie legate de colectivizare, fie de atitudinea ostilă faţă de religie, cu o dezvoltare a unei clase conducătoare orientată spre abuzul de orice fel şi fără moral. Se pare că evenimentele din 1989 nu au făcut decât să-i propulseze şi mai sus pe cei ajunşi la conducere după război, instalarea unui fel de capitalism bolşevic format de cei din eşalonul doi al structurilor de conducere comuniste au făcut ca decăderea morală a societăţii să fie fără echivoc.
În asemenea succesiune de deziluzii îşi desfăşoară viaţa Laurenţiu, iar căderea sa psihică este pecetluită. Construcţia firului epic al romanului, prin aceste amintiri şi amintiri în amintiri, atât ale personajului pricipal, cât şi ale persoanelor cu care interacţionează acesta, este calea prin care autorul Ioan Ţicalo reuşeşte să creeze o imagine completă atât a unei societăţi în decădere continuă din punct de vedere moral, cât şi, prin cale de consecinţă, a căderii moralului unei persoane pentru care virtutea o reprezintă însăşi moralitatea. În final vine salvarea, romanul are un final fericit, dar pe care nu vi-l voi dezvălui, pentru că el poate fi înţeles abia după ce este simţită evoluţia psihologică a personajului principal.
Romanul „Huhurezul” este construit precum „O mie şi una de nopţi”, cu o peveste principală, precum cea a Şeherezadei, care ţese din povestiri – aici din amintiri – un întreg complex de poveşti, de poveşti în poveşti, prin care se fac conexiuni din punct de vedere logic şi care pot crea imaginea de ansamblu asupra personajelor şi chiar a unei întregi societăţi, întinsă, aici, pe un palier de timp de aproape o sută de ani.
Lectura este vioaie, presărată cu epitete, comparaţii şi alte figuri de stil, din cele mai năstruşnice. Este un limbaj apropiat de cel uzitat în folclor şi în spaţiul suburban, dar fără a deveni vulgar. Din contră, este o punere în valoare, foarte reuşită, a acestor expresii des uzitate în vorbirea curentă, neliterară. Şi dincolo de încărcătura psihologică construită în jurul personajului principal, povestirile au strălucirea lor, fiind abodrate fie într-un registru tragic, fie într-unul comic. Acest joc foarte subtil, crează savoarea întregului roman, fiind asemenea unui tort dulce-acrişor, construit pe mai multe straturi şi etaje. Gustaţi-l şi vă garantez că-l veţi savura cu plăcere! Poftă bună!
GABRIEL TODICĂ
Ziarul de pe Net
