Mi-e toamnă inima
Mi-e toamnă inima, când frunza
se leagănă şi cade-n gol,
serafic, vântul despleteşte
picuri de ploaie, dintr-un nor.
Mi-e toamnă ochiul, care prinde
nuanţe galben ruginii,
ce se înnoadă prin câmpie
şi printre coardele din vii.
Mi-e toamnă salcia-n fereastră,
ce-mi plânge timpul ce-a trecut,
cu bucurii şi cu tristeţe
doinind, spre-un altfel de-nceput.
Mi-e toamnă soarele, nostalgic,
pătrunzător, neobosit
de-a lui îmbrăţişare, dulce,
de fânul ce abia-i cosit.
Mi-e toamnă sufletul, ce speră
la mila şi iubirea Lui,
cuprinsă-n jertfa de pe cruce
dar şi în taina cerului.
Mi-e toamnă negrul prins în plete,
stropit cu flori de portocal,
mă-ngână iar oglinda veche,
sorbind din aurit pocal.
Mi-e toamnă drumul prin pustie
şi nu vreau să mă amăgesc,
refugiu am în poezie
şi-n Dumnezeu, căci Îl iubesc.
Elena Marin Alexe
