Poza îngălbenită de vreme, cu marginile zdrenţuite, aproape ilizibilă, îmi tremură între degete. Emoţia lasă o lacrimă să cadă, apoi amintirile mă copleşesc…
E sania mea, Tancul, sau Tancheta, aşa cum o numeau prietenii, cu admiraţie. Ce sanie! Era uriaşă, din fier, cântărind cam 50 kg, sau mai mult, niciodată n-a ştiut precis. Avea peste un metru lungime şi patruzeci cm lăţime, dotată cu mâner de împingere, tot din fier, aşa cum au landourile pentru bebeluşi. Pe tancheta asta încăpeau 8-9 copii între 8 şi 13 ani. Ce zbor avea…Doamne…
– Ferrriţiii vine tancuuuu! Ca la o comandă săniuţele din faţă cârmeau spre margini, lăsând tancului locul din mijlocul drumului. Derdeluşul preferat era str. Soldăneştilor, care cobora prin faţa unităţilor militare din micul orăşel Fălticeni. Strada abrubtă şi nepopulată cu maşini, era tocmai bună pentru săniuş.
Deşi greoi, tancul era mânuit cu uşurinţă pe zăpadă, iar greutatea îi dădea şi aderenţa necesară. Drumul până la derdeluş era plin de peripeţii.Certurile erau la ele acasă, căci fiecare voia să se dea mai mult cu ea, dar întâietatea o aveau cei care o urcau la deal şi erau aproape 500 de metri…
– Iar ti duci cu tancu’ la plimbari, o apostrofa, nenea Suman, care locuia la colţul străzii! Măi Lenuţă, ai grijâ cu monstru tău sâ nu loveşti pi cineva…îi nebun tatâtu câ ti lasâ, mai mârâia printre dinţii stricaţi de ţigări şi băutură, căruţaşul, rânjind pe sub mustăţi. Văzându-l pe tăticu meu la portiţă striga şi la el:
– Măi, nea Costică, mai bini n-ai mai lăsa copchila să meargâ cu sănioiu’ ăsta, că zău, tari mă tem di o nenorociri, aşa tatâ ca tini… mai clempăia din gură. Tăticu îi zâmbea şi-l liniştea cu câteva vorbe înţelepte:
– Lasă, nu-i mai purta tu di grijă, că are cine-i purta, ari grijî Dumnezău…Tu vezî-ţi di treaba ta, di căruţa ta şi di copchilu tău.
– Duti la naiba di pocăit, hai sictir, îl mai auzeam pe nea Suman şi priveam cu m tatăl meu se îndepărta de poartă, ignorându-l pe vecinul cârcotaş, care rămânea trăncănind multă vreme din dosul gardului.
Nici nu ajungeam la capătul străzii că Liviu, fiul său, ne ajungea din urmă. Gâfâia, semn că fugise oleacă…Cu capul plecat mă ruga să nu mă supăr pe taică-su, că era băut de dimineaţă şi nervos, pentru-că maică-sa, tanti Coca, plecase la rude şi-l lăsase singur imediat după sărbătoarea Crăciunului. Se săturase biata de ea de arţagul lui şi bădărănia cu care aproape o sufoca. Ce putea să facă, decât să se refugieze din când în când la fratele ei. Când rămânea singur, Suman era mai turbat ca oricând, căci se culca beat şi se scula beat. Vecinii nici nu-l mai băgau în seamă, de când îşi dusese soacra la azil. Dacă până atunci era nerespectat din cauza gurii lui spurcate, de atunci a simţit şi mai mult oprobriul public al vecinilor, sătui de scandalurile lui.
Liviu era trist când mama lui pleca de acasa si noi, copii din vecini stiam asta si încercam sa -i aducem zâmbetul pe obraji. Nu totdeauna ne reuşea, dar când eram cu tancul, aproape că nu mai era nevoie de cuvinte. Faptul că îl lăsam să conducă sania uriaşă îi aducea culoare în obraji şi uita de tristeţile lui.
Odată ajunşi la unitatea militară unde începea panta, începea şi îmbarcarea. Primul care urca era cârmaciul, Liviu, apoi încă patru în spatele lui, apoi cu picioarele pe şine de-o parte şi de alta încă doi, urma pe şine în spate încă unul, de obicei eram eu, şi ultimul se rezema cu burta de mâner şi începea coborâşul. Nu îmi era deloc frică. Mai întâi îmi spuneam rugăciunea,în gând, aşa cum mă sfătuise tatăl meu. Aveam nevoie de protecţia lui Dumnezeu Tancul duduia de greutate şi prindea viteză văzând cu ochii. Chiotele se auzeau până departe. Săniuţele din faţă se dădeau pe margini, iar măria sa, tancul trecea maiestuos, biruitor, în admiraţia tuturor celor de pe derdeluşul stradal. Orele alergau ca la concurs.Când cobora înserarea la orizont, o părere de rău se aşternea pe toate feţele. Urmau întrebările:
– Mâine mai vii cu tancul? Hai mai vino…Trăiască tancul, strigau într-un glas la despărţire, şi-l mângâiau cu dragoste, ca pe un prieten.
Eu eram mai puţin obosită, căci niciodată nu urcam tancul la deal. Era avantajul stăpânului. Totuşi nu puteam întârzia, căci vorba tatălui meu trebuia respectată, dacă mai voiam să mai ies cu tancheta la săniuş. Aşa că, resemnată, îmi luam rămas bun de la toţi şi mă îndreptam spre casă. Liviu şi Dan, dar şi Antonica, ori Mariana, Paula, şi alţii împingeau la tanc, ştiind că a doua zi se vor bucura iar la întrecerea de pe derdeluşul străzii Soldăneşti. Când umbrele înserării ne mângâiau feţele roşii ca merele, eram la poartă şi plină de bucurie urmăream chipul tatălui meu care arăta mulţumit că fiica lui l-a ascultat. Mă mângâia pe creştet, cu drag şi ducea el tancul în spatele casei, în şură, unde era locul lui.
Târziu, adormeam prinsă de visele dulci , lunecând pe tanc până în zori în uralele prietenilor.
– Tannculll, trăiască tanncul!
Cu grijă aşez fotogradia veche, lângă celelalte şi închid cutia care pentru mine este o comoară, deoarece fiecare dintre poze păstrează o poveste, pe care eu am trăit-o cândva.
de Elena Marin Alexe
