Aşa cum ne sugerează şi titlul, cartea de poeme a lui Marius Traian Sandu ne introduce într-o atmosferă de muzică clasică, într-o simfonie. Şi nu-i o exagerare când i s-a spus că-i a sufletului. Ce-i sufletul decât un şirag nesfârşit de emoţii duse prin filtrul minţii? Se spune că sălăşuieşte în partea cea mai înaltă a corpului uman… Înaltă şi fizic, cât şi figurativ, fiind acel câmp energetic ce irigă creierul. Ştiinţific s-a stabilit că există o relaţie biunivocă între suflet şi creier, iar argumentele au fost printre cele mai diverse, pornind de la principii chimice, fizice, dar şi de raţionament biologic. S-a ajuns până şi la cântărirea acestuia… Însă un argument logic ar fi că înălţimea spirituală nu poate fi atinsă decât de un om al cărui tandem creier-suflet este riguros construit, într-o armonie perfectă. O astfel de armonie este şi căutarea poetului prin partiturile cuprinse în cartea publicată la Editura „Stef”, Iaşi, 2016, „Simfonia sufletului”.
Da, poemele sale sunt partituri ale acestei simfonii, iar cititorul este invitat să participe contemplativ la acest spectacol. Decorul – de cele mai multe ori înspumat: marea, plaja, scoicile, „nisipul fierbinte”, arhipelaguri, dar şi deghizat în anotimpuri sau altfel de timpuri, transformate în spaţii – participă afectiv la idila poetului disipată între jumătatea fiinţei sale, iubirea carnală şi universul conspirativ, „când Luna se trezeşte pentru noi…” Astfel, cititorul este împins către o metamorfozare, evoluând din spaţiul auditiv, spre cel vizual. Peisajul feeric zugrăvit prin cuvinte, completează armonios, învăluie cele două sfere ce gravitează una in jurul celeilalte, două fiinţe ale aceluiaşi trup, mereu dinstincte dar niciodată separabile, stele duble de imensă strălucire ce şi-au unit destinul într-un dans infinit: „…Tu mă tot duci/ eu te readuc/ În al meu suflet permanent mereu”, „…chipul tău dansează/ în stil antic cu-al meu pe aceeaşi romanţă…” ca „să fim conturul contopit în doi…”.
Ca un hanjin căutând imaginea perfectă, Marius Traian Sandu dublează argumentaţia pentru irezistibila sa atracţie faţă de fiinţa iubită cu o imagine caligrafică desprinsă din retorica haiku-ului, asemenea unui artist vizual exigent, atent până la cele mai mici detalii, „…un amănunt prea mult şi greu de descifrat/ chiar şi de restauratori.”
Cartea este cu siguranţă un refugiu din timpul agitat, din cotidian, spre o sală de concerte, în care timpul curge într-un ritm balsamic pentru trăirea interioară. Este o incursiune într-un spaţiu al sufletului frumos, prin care cititorul este invitat să-l colinde, să se înalţe (spiritual), iar autorul vi-l pune la dispoziţie dăruindu-vi-l din inima sa.
GABRIEL TODICĂ
