“Copacul cu povești” – A Monster Calls (2016)
Povestea începe cam așa: o scriitoare engleză de young fiction, Siobhan Dowd, moare de cancer în anul 2007, după ce scrisese patru romane. De succesul a două dintre ele apucase să se bucure, dar celelalte au apărut și i-au fost premiate postum. Un al cincilea roman îl avea în fază de proiect, fiindu-i doar schițate personajele și intriga.
Cel ce avea să ducă mai departe povestea ei este autoulr american Patrick Ness (mai bine-și făcea un ness!), care a scos romanul, apărut și în românește, cu titlul „Chemarea monstrului”, și împodobit pe prima copertă cu mențiuni de felul: “O capodoperă inegalabilă “ sau “după o idee originală de Siobhan Dowd“.
Nu știu dacă tu vezi ceva original în modul de acțiune al pragmaticilor americani… Care nu se mulțumesc cu faptul că bietul cititor, atât cât mai e la acest ceas târziu al omenirii, se vede silit, de către hulpavii editori, să-și strecoare binișor mâna în propriul buzunar, ca să cumpere, spre dulcea și folositoarea zăbavă a lecturii, expres acest roman, dublu câștigător (pentru ficțiune și pentru ilustrații) al Carnegie Medal. Ci mai vor și să-l facă să-și ia bilet de cinema, ca să vadă ecranizarea după romanul lui Ness, scris după o idee originală, cum altfel?, și avându-l ca producător pe Patrick Ness, coscenarist totodată, alături de reapăruta Siobhan Dowd – al cărei nume dă bine, nu-i așa?, pe genericul filmului.
Cum dă bine și numele lui Liam Neeson, deși a trecut ceva vreme de la rolul său memorabil, din “Lista lui Schindler” (1993)… Și, între timp, în viața acestuia, au apărut tot felul de evenimente, ca accidentul de motocicletă din anul 2000 (care l-a costat doi ani de convalescență) sau șocul emoțional cauzat de moartea soției, Natasha Richardson, într-un accident, la schi – ceea ce l-a făcut să declare că în prezent trăiește numai pentru cei doi fii ai săi. În fine, numele îi apare pe generic, fără să stea scris, pe undeva, deslușit, că nu actorul apare în film, ci doar vocea sa.
Așa că vorbele autorului coscenarist și producător ne conving mai puțin: „Iar acum a venit momentul să-ți predau ție ștafeta. Poveștile trebuie să circule, ele nu rămân în sertarul scriitorilor, deși ei sunt cei care pornesc cursa. Iată ce am reușit să facem eu și Siobhan. Așa că hai! Dă-i drumul! Fă-ți de cap!” … ”Ia-ți bilet!” – numai că n-a zis, „Azvârle cu bani în câini!”. Prin urmare, după ce-ai aruncat bani pe o carte pe care mai bine n-ai citi-o, ești îndemnat și la un alt exces, de natură a te face să plângi după film!
E treaba ta, dacă urmezi îndemnul coscenaristului în viață și te apuci să îngroși rândurile spectatorilor din sălile Cinema City Suceava sau Cine Globe Botoșani, săptămâna aceasta. Ca să preiei ștafeta… Eu zic să nu te lași înșelat de poveștile pe care un arbore de tisă umanizat de vocea lui Liam Neeson i le deapănă, din scoarță în scoarță (ca să zic așa!) unui băiețel de 13 ani (adolescent, cum îi zic americanii, mâncându-i pubertatea, al cărui rol e interpretat de micul actor Lewis MacDougall – un nume care n-o să-ți spună nimic încă multă vreme).
Puștiulică american e pe punctul să-și piardă mama, dintr-ale cărei fantasmele desenate, cum se lasă înțeles la final, sunt plăsmuite poveștile monstrului cu scoarță. Trist lucru, dureros și inevitabil ca impozitele. Dar insuficient, totuși, ca regizorul J. A. Bayona să stoarcă oareșce din “naturelul simțitor” al cinefilului de cursă lungă. Poate doar gândul la binefacerile euthanasiei, care ar fi putut scurta simțitor filmul, scutind-o și pe actrița Felicity Jones de atâta suferință mimată, care-i urâțește chipul gingaș – fapt ce aduce suferință celor cu simțul estetic la ei!
Revenind la puberul care-o ține tot filmul langa, într-un coșmar și într-o reverie, din care nu se întrerupe decât spre a fi cârpit de către un coleg, fie vorba între noi, acesta are o față care cere pumni. Te și bucuri că-i primește, în ideea că doar-doar s-o trezi mai repede la realitate. Mare simpatie pentru suferința lui n-am zărit nici la copiii de clasele a V-a și a VII-a, care au făcut zgomot suportabil tot timpul cât au stat în sala de cinema, bașca mizeria lăsată după ei… Așa că l-am lăsat să încaseze, pe Conor O’Malley al nostru, mai tot filmul, fără ca simpatia noastră, a spectatorilor, să-l urmeze de-a lungul poveștii care “te bântuie și te sfâșie, și te vânează”. Cu toate că “poveștile sunt creaturi sălbatice […] Cine știe ce dezastre pot provoca atunci când le lași libere? “.
N-am știut, altminteri n-aș fi revăzut-o, în rol secundar, pe fiica mai mare a lui Chaplin, care nu mai apucase să stea în fața camerei de filmat de prin 2012-2013, dacă e să ne luăm după blogurile de specialitate. Dar și atunci, nu prinsese decât un rol cu vocea, unul de femeie bătrână fără nume, unul într-un episod al unui serial… N-o fi ea tocmai ruptă din soare (mie mi s-a părut mai mumificată ca oricând), dar actrițele care au peste patruzeci de ani prind greu roluri la Hollywood, chiar și când sunt arătoase!
Arătoase ca Sigourney Weaver, care a trecut acest prag acum douăzecișișapte de ani (până alaltăieri am crezut greșit că ar fi odrasla acelui Dennis Weaver ce-l juca pe McCloud, șeriful la NewYork din anii ceaușiști – atât de zgârciți cu producțiile occidentale!), care apare și ea, în rolul bunicii lui Conor, după ce în 2014 a prins un singur rol, iar în 2015 – tot unul. Și bine face, fiindcă rolul ei e mai credibil, deși destul de interiorizat.
Una peste alta, acestă producție, ce a avut premiera în România la data 24 februarie 2017, mă face să-i suspectez pe cei care-o vorbesc de bine că ar fi rude cu coscenariștii sau cu vânzătorii de bilete și de pop-corn.
Rubrică realizată de
Todirel CĂLUGĂRIȚA
todirel@ziaruldepenet.ro
todirel_calugarita@yahoo.com
