Pe vremea copilâriei mele comuniștii aveau o fixație, privind modificarea componenței etnice a județelor cu preponderentă maghiară din Ardeal. Fantezia lor, în legătură directă cu segmentarea statutară a partidului, respectiv 95% muncitori și țărani, doar maximum 5% intelectuali , nu putea să dea pe dinafară de imaginație. Așa că s-a imitat cu osârdie politica fratelui mai mare de la răsărit: dezrădăcinări ale maghiarilor, respectiv aducerea de populație românească (mai ales din Moldova) să lucreze în obiective industriale construite în Ardeal. Dacă în Basarabia a ținut, rușii reușind cu timpul să schimbe oarecum proporțiile dintre români și alogeni, în Ardeal, mai ales în secuime, a fost mai greu.
Așa că politicienii, unii dintre ei trecuți prin ceva școli probabil, au avut – prin 1975 cred, ideea să atace problema într-un alt mod. A apărut astfel programul schimburilor culturale între unguri și români, mai precis între sate românești și sate ungurești. Cum pe adulți era mai greu să-i implici într-un astfel de program, fiind prin natura ocupațiilor lor foarte prinși, centrul de interes al programului s-a mutat către copiii de școală primară. Care aveau vacanțe, deci timp liber, entuziasm și dorința de a pleca oricând de acasă spre locuri necunoscute.
Programul consta într-un schimb de experiență între copiii școlilor din două sate. Astfel 30-40 de familii de români primeau în gazdă pentru 5 zile câte un copil maghiar, într-o vacanță, urmând ca în următoarea vacanță copiii români să meargă în ospeție la maghiari. Reciprocitate întru toate cele. Ideea nu era de loc rea, pentru că de regulă oamenii se tem de ceea ce nu cunosc, lucru perfect valabil și în sfera relațiilor interetnice. Dar în cazul în care copiii maghiari și români se jucau împreună, dormeau împreună – uneori în același pat, mâncau împreună, legau prietenii, elementul de neîncredere nu putea să mai fie așa de puternic. S-ar putea ca detașarea și interesul cu care i-am privit întotdeauna pe cei de o altă etnie decât a mea, să aibă ceva rădăcini și în perioada sus pomenită.
Satul nostru, Obrejita, cea des pomenită în amintirile mele, a avut șansa să primească drept sat partener satul secuiesc Korund, din județul Harghita. Binenteles că la vremea respectivă numele satului se scria Corund, că suna mai românește un pic. Nu știam pe vremea aceea că locuitorii săi sunt mari meșteri în ceramică! Oricum emoția anunțării programului inter-regional de către primar, la serbarea de sfârșit de an școlar, a cuprins toți locuitorii satului. Fiecare se gândea cum să facă să iasă bine în ochii străinilor, să nu facă de râs urbea. Toți întrebau ce sunt secuii, cum arată, ce mănâncă, cum se poartă,etc. Și cum știau că mama mea se trage din Covasna, tot de prin secuime, multe femei o o întrebau când o prindeau pe la poartă:
-Cum e, bre tanti, cu săcuii ăștia? Care-i treaba cu ei, sunt tot oameni ca noi, sau altfel?
-Apoi ce să zic, fetele mele ? Tata povestea că secuii au ochii roșii, poartă părul mare ca să nu li se vadă cele două cornițe pe care le au în creștet, iar când e lună plină le crește păr de lup pe trup și pohtesc la carne de om !
-Aoleu , bre, Doamne ferește-ne și ne apără ! Asta sună precum necuratul! Eu nu iau în gazdă așa ceva, nici dacă stropesc cu aghiazmă înainte prin casă!
-Ha, ha, ha! Măi fetelor, dar prăpăstioase sunteți, dacă puteți crede așa ceva ! Eu râd de voi și voi credeți tot ce spun. Cum să fie secuii, sunt oameni ca toți oamenii, și cu bune și cu rele, doar că vorbesc o limbă a lor, care nu seamănă ioc cu româna noastră.
-Așa, bre, nu mai glumi cu noi. Dar de mâncat oare ce mănâncă?
-Mănâncă supe dulci, gulaș ardeiat de-ți ia gura foc, carne ca toți oamenii, găluști cu prune și ce mai găsesc și ei pe acolo. Stați liniștite fetelor, or să mănânce ce le dați, numai timp de mâncare să aibă.
Și așa a venit ziua când primul autocar cu copii de secui a parcat în curtea școlii. Aceștia au debarcat stingheri, cu gențile în mână, așteptând să vadă ce se întâmplă. Listele cu perechile erau făcute, așa că profesorii au început să le facă cunoștință cu gazdele lor, care i-au și luat acasă. În prima zi a avut loc acomodarea cu cei la care stăteau, cu împrejurimile, abia a doua zi intrându-se în program. Eu și prietenul meu Tache nu-i convinsesem pe părinți să se înscrie în program, așa că așteptam cu nerăbdare să-l cunoaștem pe ungurul cazat la Costel a lu’ Procuroru, care stătea la vreo două ulițe distanță de noi.
Csabi, musafirul lui Costel, avea vreo 13 ani, ochi verzi, un păr țepos si încâlcit, cap mare cu urechi proeminente, totul așezat pe un trup sănătos, de ziceai că l-a luat tatăl său la tăiat de lemne în pădure de mic. Vorbea o românească aproximativă, ca mulți dintre musafirii secui, așa că cel puțin aici copiii au avut de câștigat. După doi ani de vizite româna lor se îmbogățise considerabil, atât cea literară, cât mai ales cea de gang. După ce am făcut schimb de înjurături licențioase fiecare în limba celuilalt, am jucat un fotbal pe cinste la școală și am bătut împrejurimile satului cu piciorul, a venit și ziua când le-am prezentat oficial satul. Cum singurul obiectiv mai răsărit din zonă era MAT-ul, i-am dus să-l viziteze, cu surle și alai. Pentru necunoscători MAT-ul era denumirea veche a Vinalcoolului din sat, care îmbutelia vin 24 ore din 24, impraștiindu-l în toată România. Dar cum Vinalcoolul ținea de IAS Cotești, vinul se vindea sub denumirea de origine Cotești, nu sub cea a podgoriei de proveniență – Tamboiești, comună în care era inclusă și Obrejita. Ăsta era un mare of pentru obrejani, care nu vedeau recunoscută importanța comunei lor, într-un domeniu de interes național la români, încă din antichitate.
–Auzi mă, a lu’ Gagarin, ete ce zice ăsta micu al meu, c-ar fi învățat la școală. Cică pe vremea dacilor era unu’, preotul lor cel mai mare, nu-ș’ cum naiba-l chema, care i-a pus să smulgă via din pământ în toată țara, ca să nu mai aibă de unde să bea, cică să nu se mai îmbete !
–Fugi mă, ăsta a lu’ Tiriplici, cum să smulgă via de tot, din pământ? Ce, era beat când le-a ordonat asta ? Și dacă n-aveau vin, cu ce-i mai împărtășea preotul ăsta?
–Știu și eu , mă, poate cu țuică, ca pe ăla a lu’ Chicior de Porc. Ăla tot timpul e împărtășit de cineva cu rachiu sau țuică, l-ai văzut cum umblă? Parcă-i căruța lu a lu’ Ghivolu, când i-a sărit roata din față, și smintitu mergea cu ea în continuare pe lan.
Dar să revenim la vizita la MAT, obiectiv proaspăt măturat, văruit, cu muncitori cu salopete și basci curate. Era un loc fascinant pentru mine în copilărie, unde – când reușeam să mă strecor printre scândurile gardului, mă uitam fascinat, ore întregi, cum se face vinul. Îi priveam pe oamenii din sat care lucrau acolo ca pe niște magicieni. Stăteam nemișcat poate și o oră, în timp ce nea Romică, sau nea Vasile Scrioneț, umpleau un bazin mare de beton, cam cât o piscină de 25 m lungime, cu vin alb sau roșu, adus prin niște furtune mari din budane. Apoi când bazinul era plin cu miile de litri de vin, strigau tare:
– Gata, dom’ inginer ! E plin ochi. Ce facem azi?
– Fetească regală, răspundea acesta, după ce-și consulta fișele.
– Am înțeles, să trăiți !
Și magicienii se apucau să răstoarne niște saci cu prafuri în bazin, apoi niște lichid cu miros înțepător de pucioasă, pentru ca în final să-l barboteze bine cu niște furtune pe care venea aer sub presiune. Când operațiunile erau gata, vinul avea altă culoare și altă aromă decât înainte, dar era cam tulbure.
– Băgați bentonită, amestecați-l bine și lăsați-l două ore, să se depună praful pe fund. Apoi îl trageți în budana nr. 5, mâine îmbuteliem din el.
Urma iar vărsarea unui praf fin – bentonita, barbotarea sa, apoi depunerea în liniște pe fund a acestuia, operație în timpul căreia lua cu sine toate impuritățile din vin, acesta rămânând limpede ca apa. Apropo de apă, câteodată oamenii satului mai băgau și niște apă în vinul din bazin, printr-un furtun gros cât piciorul meu, de bună seamă ca să nu fie prea tare și să se îmbete oamenii repede când îl beau. Sau cel puțin așa socoteam eu la vârsta respectivă!
În timp ce umblam noi trei și cu Csabi printre budane și bazine imense, a lu’ Procuroru ne-a rupt de grupul vizitatorilor, ducându-ne spre zona de depozitare din fundul halei.
–Haideți să mâncați ceva bun, ce n-ați mâncat voi în viața voastră !
–Ce mă Costele, a întrebat Tache ?
–Un fel de magiun pe care-l fac ăștia din vin și-l țin în niște borcănele mici, unde intră doar nea Mihai a lui Mușat, că el e laborant. Dar eu știu unde ține ascunsă cheia.
Și dând la o parte o imitație de amforă antică, Costel luă o cheie, deschise magazia și intră cu tupeu înăuntru. Mai cu frică l-am urmat și noi, consolați cu ideea că dacă ne prinde nea Mihai, Costel îl are unchi, și deci n-o să ne facă nimic. În magazie era răcoare, erau o mulțime de rafturi, iar pe ele într-adevăr stăteau borcănele mici cu un fel de gelatină, de toate culorile, cu etichete frumos lipite: “Prod 67, fet reg, oct, dealu dorob”. Costel ne-a spus din start să nu ne atingem de nimic, a luat un borcănel de culoarea chihlimbarului și o linguriță mică de tot, dându-ne câte o linguriță fiecăruia să gustăm.
–Maamăă, ă ce bun este ! Mai dă-ne câte una, Costele.
–Nu mă, că nea Mihai nu-mi dă nici mie mai mult, zice că e “perecolos”.
Zis și făcut, ne-am mai învârtit puțin prin magazie și am ieșit, încântați de aromele nemaipomenite ce parcă ni se plimbau prin gură. Când să închidem ușa, ce să vezi? Csabi luase borcănelul cu el și aproapeîl dăduse gata pe tot, având o expresie de satisfacție pe figură, de parcă era motanul cu vrabia în gură. Costel l-a privit costernat, l-a certat, dar fără folos, ungurul nu înțelegea cu ce greșise.
–Lasă-l mai Costele, hai să mergem să vedem unde-s ăștilalți, pe unde au ajuns.
Dar nici n-am ajuns bine în fundul curții MAT-ului, unde ne-am așezat la umbra unui nuc, când Csabi a început să se comporte ciudat. Mormăia tot timpul în ungurește, legăna capul la stânga și la dreapta, după care o dată s-a lăsat pe spate, a închis ochii și a început să sforăie ca un polizor.
–Csabi, Csabi, ce ai mă frate? Ți-e rău? Deschide naibii ochii, nu te prosti!
Dar sub nici o formă n-am reușit să-l trezim. Eram speriați rău, mai ales că nouă ne spusese Costel să nu luăm decât o linguriță din marmelada de culoarea mierii, iar Csabi mâncase aproape tot borcănelul. L-am ascultat să vedem dacă-i bate inima, am adus apă și l-am stropit, dar degeaba.
–Cum facem cu ăsta frate, cum îl ducem acasă? Poate dacă doarme își revine, doar n-o fi otravă în borcănele, că noi nu avem nimica.
–Hai să-l ridicăm în picioare, și-l ținem din părți, poate merge așa.
Dar cum Csabi avea vreo 60-65 kg, necooperand în nici un fel la eforturile noastre, n-am reușit să facem mare lucru cu el.
–Băi, eu mă duc să aduc o căruță, ne chinuim noi trei, îl aduc și pe Georgel Paleleu, că e solid tare, îl punem noi sus cumva.
Zis și făcut, patru copii -destul de solizi dealtfel, cu chiu cu vai l-am urcat în căruță și l-am dat jos la a lu’ Procuroru acasă, după care mai mult l-am târât într-un pat. Apoi l-am păzit până spre seară, când veneau părinții lui Costel de la câmp, plecând atunci ca să nu stârnim bănuieli. Costel le-a explicat acestora că Csabi s-a culcat mai devreme, că este obosit. Dimineață oamenii au plecat la câmp, noi ne-am prezentat la Costel pe la 10, dar Csabi sforăia în continuare ca un samovar pus la fiert. Eram mai speriați ca oricând !
–Du-te mă după nea Mihai, că azi e liber, să-i spunem ce-am făcut și să ne ajute !
Așa că după jumătate de ceas nea Mihai asculta povestea noastră, consternat și schimbat la față.
–Un borcănel de 200 de grame sau de 400? Gândiți-va bine, este important!
–De 200 , bre nea Mihaie! Noi am mâncat câte o linguriță și el restul.
–De 200, deci. Tot e bine, deși făcut mangă cum este, nu știu cât mai doarme. Pare solid, așa că ar trebui să se trezească azi. Stați lângă el și când se trezește dați-i să bea multă apă.
–Da’ ce era marmelada aia, nea Mihaie?
–Aia era inima vinului, mă deștepților! Așa păstrăm probe din toți anii, de 30 de ani încoace, ca să le studieze mai târziu specialiștii. Acolo era tărie cam cât în 2-3 chile de vin. Asta e beat turtă, dar dacă e sănătos o să rămână doar cu o durere de cap cumplită, când s-o trezi. Și cu o sete greu de potolit. Costele, du-te în beci și adu o cană de un chil cu zeamă de varză, să o ții aproape când s-o trezi.
Și binențeles ca nea Mihai nu degeaba era laborant, știa el care e treaba cu vinul. Csabi s-a trezit pe la patru după-masă, buimac, cu gura cleioasă, fața roșie și o durere de cap puternică. Tratamentul cu zeamă de varză și-a făcut efectul, așa că spre seară putea lega fraze simple cu noi. Cel mai greu a fost să-l convingem că dormise 28 de ore încontinuu, iar acum este miercuri, nu marți, cum își amintea el!
