Am rămas cu sentimente amestecate, după ce am vizitat complexul Mănăstirii Sf. Maria din Techirghiol. Lăcașul, care are în compunere și o bază de tratament balneo, este semnalat de departe, de o adevărată catedrală, modern construită, opulentă și impunătoare. N-am putut intra înăuntru, dar din ce mi-a spus cineva, marmura și dotările scumpe sunt la ele acasă în interior.
Am admirat-o ca pe o lucrare arhitectonică bine executată, cu prezență estetică deosebită. Am admirat materialele de calitate folosite, și simplitatea coloristică de bun gust. Dar atât.
Mergând prin curte, pe lângă statuia Sfântului Pantelimon (un bronz al lui Jalea!), ajungi la mormântul părintelui Papacioc. Aici, la Techirghiol, și-a petrecut el ultimii 35 de viață, ca duhovnic și sfătuitor al multor oameni chinuiți de probleme. Chip ascetic, ochi pătrunzători, ce par să te străpungă, întrebători parcă. Tu ce ai făcut bine în viața ta de până acum, trecătorule ?, par să spună.
Faci dreapta la mormânt și rămâi surprins. În spatele curții, micuță și zveltă, se înalță o bisericuță de lemn! De o frumusețe fără seamăn, neștirbită de trecerea timpului. Spun asta pentru că biserica a fost construită într-un sat din Mureș, în sec. XVIII. De acolo a trecut la stâna regală pentru mulți ani. Iar o dată cu venirea comunismului, a fost strămutată încă o dată, la Techirghiol. Unde a fost așezată pe o fundație de piatră dobrogeană, într-o stranie simbioză între aceasta și lemnul copacilor falnici din Apuseni.
Intri în ea printr-un pridvor minuscul, adăugat la exterior, apoi într-un pronaos de 2×4 m, separat printr-o lucrare de lemn de un naos doar cu o idee mai mare. Pictura superbă, încă vizibilă, se îndepărtează de canoanele bizantine, așa cum le știm noi, regățenii. De ce spun asta?
Cum intri, pe dreapta, un sfânt are exact chipul lui Cloșca, martirul ardelean. Nimic bizantin în chipul acela, cu părul strâns în părți, cu cărare pe mijloc, ochii mari și rotunzi, mustăcioară subțire și nasul ascuțit.
În pronaos, pe stânga, există o icoană surprinzătoare pentru dobrogeni. Este vorba de sfântul Cristofor, cel cu capul de câine, posibilul membru al tribului chinocefalilor dinspre India, întâlniți de Alexandru cel Mare, dar și de Marco Pollo.
Ieși din biserică aplecându-te, ușa are cel mult 1,60 m, și parcă te apleci în fața înaintașilor, care au știut să-și cioplească sufletul în lemnul copacilor, și să-i dea chip de biserică. Indiferent de credință, sau de lipsa ei, te atinge un văl de smerenie, în momentul când o măicuță începe să bată toaca pentru vecernie, iar zgomotul toacei pare să vină din alte timpuri, pare o chemare atavică străbătând mileniile, când stridentă, când liniștitoare.
Refaci traseul în sens invers, după ce ai aprins niște lumânări pentru morți și vii. Mai privești o data statuia unui Sf. Pantelimon liniștit, tuns cu breton roman – nedemodat încă în sec. IV, care pare să spună: „Sa nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi dezvinovățesc păcatele mele; iar cu oamenii cei ce fac fărădelege nu mă voi însoți cu aleșii lor” (Ps.140,4).
Pe una din băncile din fața izvorului vieții, străjuit de sfântul de bronz, un tătar bătrân, cu chip rotund, ușor stafidit, gustă liniștea serii, schimbând rar câte o vorba cu o creștină de alături.
Apoi turlele catedralei te izbesc vizual, obligându-te să dai capul pe spate, pentru a vedea crucile compuse din cruci, aflate în vârful lor. Invenție arhitectonică nouă, probabil, dar care știrbește parcă din simplitatea crucii tradiționale, ducând-o în zona kitschului strălucitor.
Traversezi strada, te plimbi puțin pe faleză, și dai de statuia lui Tekir, având alături măgărușul buclucaș, datorită căruia am aflat noi de proprietățile curative ale nămolului. Un Tekir famelic, veridic, pentru că viața tătarilor nu era ușoară în Dobrogea iubită de secetă, un Tekir ce pare a ieși, ud, direct din apele ghiolului căruia i-a dat numele.
Las în urmă Techirghiolul, care mi-a dăruit astăzi un amalgam de emoții, atunci când primii stropi de ploaie încep să lovească praful, puținul praf rămas pe străzi de ciment, și pe drumuri asfaltate. Urmele de smerenie se pierd însă, când intri în coada kilometrică de autoturisme, care se târăsc exasperant, ca să treacă podul neterminat de la Agigea. Și dai mărunt din buze, deși Ecleziastul spune clar: „Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui”.
