Specialiștii în aeronautică din anul 1970 vedeau posibilă, într-un viitor nu prea îndepărtat, inventarea unui sistem modern de salvare a pasagerilor din avioanele avariate.
Ideea era prezentată fugitiv în Știință și tehnică mai mult pe baza unui desen color decât pe considerente tehnice. Punctul de plecare era sistemul de alimentare cu combustibil a avioanelor în zbor, mecanismul fiind explicat la modul ”un tub elastic între avionul avariat și cel de salvare”.
Mai mult, se spunea optimist că ”prin acest tub, pasagerii încep trecerea în aeronava salvatoare fără niciun pericol”. Timpul care a trecut de atunci și dezvoltarea tehnologică nu au permis un asemenea procedeu dintr-un motiv simplu : în majoritatea cazurilor, derularea evenimentelor este mult prea rapidă pentru montarea tubului. În schimb, la sol, evacuarea călătorilor din avioanele avariate se face tocmai printr-un asemenea „tobogan”.
Transportul gazelor naturale reprezenta, în urmă cu 47 de ani, o veritabilă provocare, tratată cu maximă atenție de cercetătorii din țările avansate.
În afară de utilizarea conductelor și a vapoarelor speciale, se aveau în vedere dirijabilele care făcuseră istorie în trecut. Cum s-ar fi procedat ? Simplu, cu un dirijabil lung de 300 de metri și gros de 100 de metri, cu motor cu gaze : ”După umplerea cu gaz, care durează 3 ore, dirijabilul decolează lin pe verticală. Ajuns la destinație, dirijabilul aterizează tot vertical, descarcă gazul în rezervoare și este reumplut cu abur sau aer cald”.
Practic, credeau atunci oamenii de știință, cu ajutorul dirijabilelor termorezistente s-ar fi putut transporta orice marfă de până la 1.000 de tone, RFG și URSS ( două țări care nu mai există astăzi ) fiind pionieri în domeniu.
Dirijabilului i se prevedeau multiple întrebuințări, inclusiv transportul de persoane, dar previziunea încă se lasă așteptată.
Alimentarea cu apă a regiunilor secetoase se va putea realiza foarte bine cu ajutorul ”unor conducte scufundate în ocean, care să transporte apa potabilă și industrială de la rezervoarele aflate pe țărm, lângă gurile de vărsare ale unor fluvii”, se spunea în 1970.
Proiectul tocmai fusese elaborat de Ministerul de Interne din SUA pentru alimentarea cu apă dulce a regiunii deșertice din California, conducta urmând să fie ancorată cu blocuri uriașe din beton.
Diametrul proiectat era de 10 metri, ca material de construcție fiind propus plasticul, iar după finalizarea uriașei investiții ”se prevede controlul permanent al conductei cu ajutorul camerelor fixe TV, al senzorilor legați la instalația centrală automatizată și chiar cu ajutorul unor vehicule submarine care vor patrula de-a lungul traseului conductei”.
O parte dintre aceste previziuni s-au adeverit, chiar dacă la scară redusă și doar în statele care, într-adevăr, dispun de fonduri colosale.
TEODOR PUȘCAȘU
