Nu-i vorba de un secret silvic şi nici pe departe de o recoltă de acest gen. Buşteni este o staţiune de pe Valea Prahovei care a răsărit din serpentinele repezi ale drumului, când dimineaţa zâmbea cu respiraţie rece de munte, de iarbă trezită din rouă şi cercuri de lumină aruncate din înalt, în nuanţe trandafirii. În plină vară, verdeaţa brazilor tremură pe versanţi, iar lumina scapă micşorându-le umbrele.
Localitatea răsare pe neaşteptate flancând şoseaua, iar peisajul te invită să-i descoperi secretele. Muntele se dezgoleşte înspre sud lăsând vârfurile stâncoase să-şi împletească aoreola albăstruie, împrumutată din înalt. E rece, dar soarele zâmbeşte. Dinţii săi albi strălucesc iradiind în stâncile înălţimilor şi-n varul clădirilor. Aerul limpede îţi împrospătează gândurile şi privirea. E un clar neobişnuit în peisaj…
Casa Memorială „Cezar Petrescu” oferă o eleganţă arhitecturală discretă. Statuia din curte şi drapelele anunţă existenţa unei instituţii, iar stilul brâncovenesc încă îţi oferă şansa reculegerii. Un loc unde timpul se încăpăţânează să ofere amintiri şi, mai presus de toate, erudiţie. Nici o secundă pentrecută în acest conac nu întoarce nici un regret. E timpul perfect de conectare la trăirile unui mare scriitor, iar ghidul descântă… Un ritual de el ştiut, transformă încăperile în imagini sucesive aduse din trecut, iar biografia scriitorului reînvie, oferindu-ne hrană spirituală. Cât de rar se întâmplă asta! Şi totuşi mai sunt locuri unde ea izvorăşte… Un secret profesional ce merge în tandem cu inima muzeografului. Decorul, inundat de cărţi, aduce misterul creaţiei într-o odă desăvârşită.
O ceaşcă de cafea, îngheţată în timp, ultima pe care Cezar a sorbit-o, în verandă, a rămas ca zălog al unei existenţe… Cristalele păstrează trecerea dintre „atunci” şi „acum”… şi gustul de cafea pe care nimeni nu-l mai încearcă… rămâne un secret!…
***
Întoarcerea în amintire a rezonat cu ideea de a călători cu o caleaşcă spre impresionantul palat Cantacuzino, o clădire cu aspect robust, mai degrabă de fortăreaţă, ridicată pe versantul de peste râu. Trapul cabalin despică liniştea acelei dimineţi de vară, dar ritmul păstrează monotonia, cedând către final, când pasul molcom se opri la poarta de acces pe domeniul boieresc.
Clădirea a fost cândva proprietate a Dinastiei Cantacuzino, fiind preluată apoi de Statul Socialist, adăpostind o unitate de Securitate. Pentru a evita desconspirarea, publicul era informat că acolo era un sanatoriu pentru tratarea bolilor psihice, dar paza militarizată dădea de gândit. După faimosul decembrie 1989, clădirea a revenit moştenitorilor, dar aceştia nu au făcut decât să-i vândă mobilierul original, de mare valoare, păstrat impecabil în perioada comunistă. Astăzi clădirea a fost preluată de o societate româno-germană care îşi propune valorificarea turistică a edificiului. Mobilierul e ca şi inexistent dar au rămas impecabile vitralii, pardoseli de marmură, tavanele cu grinzi din lemn sculptat şi pictat.
Devine frustrant să găseşti doar pereţi goi, dar ei ascund fresce ce aşteaptă să fie dezvelite. Straturile succesive de vopsea par a fi avut rolul de a proteja comoara primordială. Se pare că tocmai perioada cea mai contestată a istoriei a oferit protecţia cea mai bună. Evident că o muncă de restaurare se impune, dar ea va trăda un secret bine ascuns, mai bine de jumătate de secol…
Totuşi turistul are plăcerea să descopere un secret mult mai bine păstrat. Depozitul de armament al unităţii militare de altă dată era însăşi Sala Tronului care a rămas intactă tocmai din cauza accesului strict interzis. Lipseşte mobilierul, dar pereţii oferă un spectacol grandios: alături de heraldică, frescele şi vitraliile relevă domnitori de viţă cantacuzină.
În plus, balconul oferă o privelişte superbă către Vârful Caraiman la poalele căruia se întinde Staţiunea Buşteni, un loc în care secretul se desconspiră.
–
–
GABRIEL TODICĂ
