Deşi e într-un alt loc, ceva mai departe de casă, nu pot să mă detaşez într-atât încât să nu amintesc de existenţa sa, cum nu pot face abstracţie de afinitatea mea faţă de specificul artei dualiste. Ele s-au intersectat, de curând, pe meleaguri ieşene pentru că aici a poposit, nu ştiu dacă providenţial, dar cu siguranţă în ton cu timpurile, arta iluziilor. Domeniul este foarte vast – şi mă refer la cel al artelor – pentru că am coborât printre imaginatori şi-mi pot permite să afirm că fascinaţia se combină cu ştiinţa, arta vizuală intersectându-se cu multe discipline complementare.
Cine nu mă crede, poate face un periplu la Iaşi, la Muzeul Municipal, str. Zmeu, nr. 3, unde clădirea superb restaurată găzduieşte o expoziţie inedită. Deşi văzusem un entuziasm aparte la „Noaptea Cercetărilor” sucevene de anul acesta, în care elevii liceului de artă au cutezat să abordeze arta iluziilor, făcând demostraţii publicului curios, completând expozeul cu galeria de imagini din turnul „Planetariumului”, entuziasmul ieşean îl excede. Am fost acolo şi pot spune că m-am convins la faţa locului că pentru a găsi bilete, trebuie să te programezi cam cu o săptămână înainte, iar publicul este atât de avid de a „gusta” din ineditul expoziţiei încât, într-adevăr, locurile devin prohibite. Am văzut copii pe al căror chip se citea fericirea, uimirea înţelegerii fenomenelor şi revelaţia „trucului” din spatele iluziei. Am văzut copii care deveneau zei în faţa oglinzilor deforma(n)te, aşa cum, probabil, şi bunicii lor se amuzau în „Sala oglinzilor” de pe la circuri sau bâlciuri. Am văzut domniţe care-şi priveau silueta slim într-o asemenea oglindă, mulţumindu-le. M-am văzut rotofei când am realizat că lăţimea devine mai importantă decât lungimea, tot datorită unei năstruşnice oglinzi. Am văzut hologramă realizată prin reflexia în unghi a unei imagini oferind iluzia imponderabilităţii. Am văzut desene de tip upside-down a căror rotire oferă revelatia unui alt chip, iluzii geometrizate – în care matematica şi geometria descriptivă joacă un rol important -, iar sala experimentelor este fascinaţia supremă: pentru copii – prima lecţie de fizică experimentală, pentru adulţi – revenirea în laboratoarele de Fizică.
Trebuie să spun că am avut sentimentul că timpul a stat în loc. Nu ştiu dacă Einstein a avut vreo contribuţie, deşi nimeni nu l-a pomenit, dar succesiunea de exponate – nu foarte multe, dar diverse – a condensat secunda, iar ora a devenit clipă. În mod cert este şi contribuţia organizatorilor, Asociatia Astronomica „Pluto” din Cluj Napoca, care au deschis un periplu expoziţional prin ţară sub denumirea generică „Muzeul iluziilor”, la Iaşi fiind doar un popas, ghizii având o deosebită aplecare spre comunicare, reuşind să transmită o stare de bună dispoziţie, virtute esenţială pentru o astfel de tematică.
Aspectul negativ, dar care reprezintă o cutumă generală în spatiul mioritic, este că dacă îţi propui să fotografiezi clădirea muzeului, e foarte greu să găseşti un unghi satisfăcător – spaţiul aferent este mult prea îngust. Iar când crezi că l-ai descoperit, constaţi că există şi fire de telegraf (mă rog, de internet, fibră optică, telefon, curent electric…). Îţi poţi imagina câte cabluri atârnă pe stâlpi şi traversează un oraş? Încearcă să scoţi capul din pământ când mergi pe stradă şi ai să vezi că există cer, iar între el şi ochii tăi se interpun firele. Ai să rămâi uimit de câte fire!… (Iar când nu ai fire, ai semne de circulaţie!) Dar asta nu-i vina organizatorilor, nici a gazdelor şi nu are nici o legătură ce arta iluziilor. E doar o remarcă a mea vis-à-vis de ecologizare… Şi totuşi nu-i o iluzie!…
–
–
–
GABRIEL TODICĂ
