Ne întoarcem în timp în anul 1973, atunci când revista Știință și tehnică anunța că taxiul cu abur va reprezenta “o variantă viabilă de transport nu peste mulți ani”. Evident, era vorba de țările dezvoltate, care își permiteau să finanțeze cercetări în ton cu “actuala criză energetică, necesitatea de a gospodări cu multă chibzuință resursele de hidrocarburi, precum și normele tot mai exigente de protecție a mediului înconjurător”.
În aceste condiții, adaptarea motorului cu aburi la circulația rutieră nu mai reprezenta un moft, ci o necesitate. Un taxi cu abur era proiectat de firma AMF la cererea guvernului american, prototipul urmând să se fabrice în peste 50.000 de autovehicule.
Totuși, privind acum retrospectiv, deși au mai existat încercări de a revigora tehnologia pe abur, motoarele cu combustie internă și cele electrice au rămas pe primele locuri.
Tot în domeniul circulației, specialiștii lucrau în urmă cu 45 de ani la “un sistem de dirijare care va permite conducătorului auto să ajungă în cele mai bune condiții și pe drumul cel mai scurt la țintă. Pentru aceasta este suficient să apese pe niște butoane și o săgeată luminoasă să-i indice direcția”.
Practic, un șofer care va deține în autoturism un asemenea sistem “va trebui să privească ecranul de lângă volan pentru a vedea indicațiile drumului. O săgeată verde va arăta cât timp e necesar să mergem drept înainte și la care intersecție să o luăm la stânga sau la dreapta. În momentul în care este schimbată direcția, se atrage atenția șoferului printr-un sunet ascuțit. Dacă conducătorul auto nu face manevra necesară, se declanșează un sunet de alarmă, ceea ce înseamnă că trebuie să întoarcă mașina și să reia traseul parcurs”.
Pentru a nu mai lungi vorba, așa a apărut sistemul GPS.
Nu numai mașinile mici erau vizate de invențiile cercetătorilor din secolul trecut, ci și trenurile de superviteză fără roți, altfel spus trenurile cu propulsie magnetică. Un asemenea vehicul nu ar fi avut de învins decât rezistența aerului, deoarece s-ar deplasa cu cca. 15 mm. deasupra șinei de ghidaj. Vitezele pe care le-ar fi putut dezvolta erau estimate, cu larghețe, la 400 – 600 km/h.
“Proiectul Transrapid al unui tren cu sustentație magnetică a atins cu ușurință, pe circuitul suspendat la 10 metri deasupra pământului, pe piloni din beton, din apropierea orașului Munchen, o viteză de 200 km/h” se anunța optimist, articolul încheindu-se cu remarca “primul tren cu propulsie magnetică va fi introdus în exploatare cel mai târziu la mijlocul deceniului următor”.
Termenul de timp a fost corect, deoarece primele trenuri cu levitație magnetică au intrat în exploatare de serie în 1984.
–
TEODOR PUȘCAȘU
Foto : Știință și tehnică
