Încep a scrie aceste rânduri considerând că dreptatea este undeva la mijloc – sau de partea ambelor părţi – pentru că de mai bine de 12 ani Mănăstirea Dragomirna (şi prin ea instituţia numită Biserica Ortodoxă Română cu toată structura ei ierarhică) se află în litigiu cu proprietarul complexului turistic de vis-a-vis. De mai bine de doisprezece ani se poartă unii pe alţii prin instanţele de judecată, uneori câştigând, alteori pierzând, dar iată, de atâta timp încă nu şi-au găzit pacea, buna vecinătate. Ultima hotărâre judecătorească dă câştig de cauză mănăstirii, pentru că, spune dl. Burac, avocatul său a jucat la două capete, trădându-i practic interesele.
Se pare că metoda funcţionează de foarte mult timp în sistem şi din păcate nu prea mai contează aici probitatea morală, devotamentul faţă de client ş.a.m.d., încât mă întreb dacă tocmai în interiorul sistemului de justiţie se întâmplă injustiţii, la cine să ne mai căutăm dreptate? Poate că sunt legi care reglează deontologia profesională sau poate nu, dar cred că ar trebui făcută ordine şi aici, dar cine să o facă?
Ultima hotărâre judecătorească dă câştig de cauză mănăstirii, revendicând terenul prin prisma legilor retrocedării. Nu ştiu cât de mult trebuie mers în instorie cu aceste retrocedări, dar cu siguranţă că suntem cea mai prădată ţară din univers datorită acestei legi. Şi iată, că după treizeci de ani de la căderea Statului Socialist, liniştea întârzâie să se instaleze între cetăţenii ţarii.
Am fost unul dintre participanţii la Tabăra de pictură „Ţara Fagilor” (9-14 iulie 2018) şi am primit găzduire în campingul administrat de familia Burac. Nu am putut să rămân în camping pe toată perioada taberei, dar când am revenit vineri, 13 iulie, am avut un şoc atunci când am văzut că aleile de acces (asfaltate) în campus, spre parcare şi spre singurul magazin sătesc din zonă erau ingrădite… Poate nu m-am exprimat destul de clar: îngrădite transversal, nu longitudinal (de-a lungul bordurii). Aşadar, a fost „tras” un gard încercuind campusul. Nu ştiu cum te poţi simţi, ca turist, ca atunci când te trezeşti dimineaţa, să constaţi că eşti sechestrat într-o zonă pe care ieri aveai liber acces! Dar ştiu cum poti să te simţi atunci când vii după cinci zile intr-un loc de agrement şi remarci că nu mai ai pe unde să intri (şi-i priveşti de după gard pe cei din interior). Dl. Burac avusese reacţia de moment ca să-şi parcheze maşinile pe aleile de acces zădărnicind montarea plaselor intre două perechi de stâlpi, lăsând turiştii să circule, dar anevoie…
Proprietarul complexului… (acum fostul proprietar) reclamă faptul că hotărârea încă nu este definitivă şi irevocabilă – şi chiar dacă ar fi fost trebuia să primescă un preaviz de evacuare, ori lucrul acesta nu s-a întâmplat. Lucrările de îngrădire au fost făcute in forţă, iar el nu are cui i se plânge, iar turiştii suferă fără vină!… În plus, el consideră că nu s-au epuizat toate căile de atac în justitie şi mai are dreptul în a-şi căuta dreptatea…
Personal nu ştiu cum stau cu adevărat lucrurile. Nu sunt judecător – şi sunt obligat să cred decizia instanţei – dar nici nu pot să nu fiu afectat de comportamentul reprobabil al slujitorilor bisericii, mai ales din prisma toleranţei creştine. De altfel, orice personaj neutru din această poveste nu a putut rămâne cel puţin dezgustat privind live aceste scene…
Mănăstirea îşi revendică teritoriul din prisma daniilor voievodale, uitând intenţionat de secularizarea averilor mănăstireşti. Dl. Burac îşi revendică spaţiul pentru că l-a cumpărat de la Primărie, in urma privatizării, interesându-se la vremea respectivă la răposata maică stareţă asupra posibilelor pretenţii teritoriale. Se pare că atunci spiritul hristic domina mănăstirea, azi latura materialistă este cu mult mai importantă!…
Eu unul încă nu pot înţelege de ce-i trebuie mănăstirii acel spaţiu (chiar şi proprietar fiind) când alt loc pitoresc, în latura de Est, cu lac cu tot, a fost îngrădit şi insuşit, nefiind valorificat nici măcar turistic. Chiar şi o exploatare de natură agricolă nu pot să cred că aduce atât de mult beneficiu cât deja s-au cheltuit prin tribunale… Dar poate că unii ştiu mai mult, cât valorează acest teren (actualmente şi în perspectivă) mai mult decât pot eu să intuiesc, dar de ceea ce sunt sigur este că dezgustul încă îl mai încerc şi nu prea cred că îmi va dispare prea curând!… Păcat!
Fie voia Ta, Doamne!
–
GABRIEL TODICĂ
