Da, trecuse prin câteva prefaceri mănăstirea de la forma pe care o lăsase Bătrânul Mircea… Acum i se pare că forma-i desăvârşită, dar gândul cel mai negru al său îi temperase elanul pentru că blestemul încă stăruia asupra mormântului. Radu cel Mare fusese nedrept cu Sfântul Nifon, adus aici pentru rânduiala Bisericii. Tot el, voievodul, făcuse această cheltuială, dar intrigile vornicului Bogdan, refugiat în Valahia de prigoana Marelui Ştefan Moldavul îi rătăcise credinţa, aducându-i necinste fără a chibzui asupra faptelor sale. Supărat, Sfântul Nifon a părăsit Ţara Românească, retrăgându-se pe Muntele Athos. Mai fusese prigonit de sultanul Baiazid, pe când era Patriarhul Constantinopolului, – atunci s-a retras la Adrianopole -, dar necinstea venită de la un creştin l-a mâhnit peste măsură. Îl blestemase. Radu cel Mare s-a îmbolnăvit în scurt timp şi a trimis după Sfânt, dar acesta trecuse la cele veşnice. În scurt timp răposase şi voievodul, dar se pare că nu a primit încă odihna, de vreme ce mormântul i se clătină aruncând afară viermi…
Am decis să-l aduc pe Sfânt aici, la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte, pentru a le împăca sufletele… Io Neagoe Basarab Voievod… şi am ales să aşez racla cu moaştele sale peste mormântul Marelui Radu pentru pacea lor sufletească… ca apoi să prefac biserica pentru lunga ei vieţuire… Va fi prima biserică de piatră, cu trei turle… Iar Nifon primul sfânt canonizat de ortodoxia noastră…
Şi sufletele celor doi ieşiră întrupate admiţându-i prezenţa. Neagoe încremenise privindu-i ca prin vis… Îşi va aminti, dar o va considera vedenie: Radu, groaznic întunecat şi Nifon, alb luminat se privesc… Din trupul sfântului, apa sfinţită se prelinge pe mormântul domnitorului… Încuietorile şi pietrele mormântului se închid singure. Blestemul încetase…
Neagoe rectitorise Mănăstirea Dealu slobozindu-i blestemele, iar biserica dăinui mult timp. Ea fusese deja preschimbată din temelii de către voievodul Radu cel Mare reclădind ctitoria precedentă a lui Mircea cel Bătrân.
A devenit o importantă necropolă domnească, îndeplinind acest rol încă din 1508, data înmormântării lui Radu cel Mare, ctitorul bisericii. Au mai fost înhumaţi ulterior: jupâniţa Caplea, sora lui Radu cel Mare (1511), Vlăduţ Voievod, fratele lui Radu cel Mare (1512), Radu Vodă Bădica, fiul lui Radu cel Mare(1524), Vlad Înecatul (1532), Pătraşcu Vodă cel Bun, nepotul primului ctitor (1567) şi Mihai Movilă (1608).
În anul 1603 tot aici a fost adus, prin grija clucerului Radu Buzescu, capul lui Mihai Viteazul, ucis mişeleşte pe Câmpia Turzii. Pe lespedea de mormânt care acopera capul marelui erou, clucerul Buzescu a pus să se sape această frumoasa inscripţie: „Aice zace cinstitul şi răposatul capul crestinului Mihail, marele voievod, ce au fost domn Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei; cinstitul trup zace în Câmpia Tordei. Şi când l-au ucis nemţii anii au fost 7109 (1601), în luna lui aug. 8 zile. Aceasta piatră o-u pus jupân Radu Buzescu şi jupaniţa ego Preda”[1].
Biserica îşi trăieşte timpurile conform vremurilor ce s-au succedat. A decăzut, s-a inălţat… A decăzut prin devastări, prin ignoranţă… tot sub semnul crucii. A renăscut prin dăruirea voievozilor şi adevăraţilor creştini.
Principele Gabriel Bathory a intrat pe neaşteptate în ţară, în decembrie 1610 şi a devastat mănăstirea „sfărmând mormintele domnilor şi stricând lespezile bisericii”, căutând comori. A fost luat şi plumbul ce acoperea biserica.
În anul 1614 Radu Vodă Mihnea (1611-1616) o găseşte „stricată şi lovită şi sărăcită şi jefuită şi surupată cu totul de unguri”.
Sfântul Constantin Brâncoveanu a făcut o nouă zugraveală „peste tot” a bisericii, dar după dispariţia sa, în epoca fanarioţilor, Mănăstirea Dealu, neîngrijită de călugări, a intrat din nou în ruină.
În 1802 şi 1838 cutremurile au adus pagube însemnate, mănăstirea fiind restaurată de George Bibescu, între anii 1844-1854. În anul 1879, în noile clădiri, s-a instalat „Şcoala divizionară de ofiţeri”, apoi, la 1890-1891 „Depozitul de arme al armatei”, la începutul secolului al XIX-lea „Şcoala copiilor de trupă”, iar în 1912 „Liceul militar Nicolae Filipescu”. Cu acest ultim prilej, chiliile au fost înlocuite cu cladiri noi, din vechile construcţii rămânând numai biserica.
La inceputul secolului al XIX-lea, biserica Mănăstirii Dealu se înfăţişa lui Nicolae Iorga ca o minune a artei orientale.
În anul 1940, cutremurul a cauzat mari stricăciuni mănăstirii, dărâmând turlele bisericii, partea superioară a clopotniţei şi avariind cladirile construite în 1912, ce au fost ulterior refăcute (1953-1956), perioadă în care mănăstirea şi-a recăpătat strălucirea de odinioară… şi restauratorii nu erau cruciaţi… Ori îşi mascaseră crucea sub formă de seceră şi ciocan?
Istoria Mănăstirii este îmbogăţită de o activitate consistentă: apariţia primei cărţi din Ţara Românească şi organizarea celui de-al patrulea centru tipografic european de literă chirilică, prin patronajul voievodului Radu cel Mare şi acţiunea călugărului cărturar Macarie. Cărţile apărute aici (1508, 1510, 1512, 1644, 1645, 1646 şi 1647) reprezintă mai mult decât un act tipografic, mai degrabă un concept unitar între formă şi conţinut ceea ce-i conferă Târgoviştei voievodale rolul de important centru cultural sud-est european, loc de apariţie a cărţilor necesare românilor şi creştinilor din Imperiul Otoman. Prin Matei al Mirelor şi Udrişte Năsturel, în secolul al XVII-lea, mănăstirea devine suport pentru activitatea miniaturiştilor, traducătorilor şi tipografilor, care scot ediţii după ediţii şi desenează splendide portrete (Matei Basarab şi Doamna Elina, desenate de Antim caligraful, între anii 1634-1644).
Trezit din transă Neagoe nu-şi putu aminti decât împăcarea sufletelor. Şi calea liberă ce i se deschise pentru făurirea ctitoriei de la Dealu. Memoria timpului viitor îi rămase vidă pentru că trebuie să se întâmple… Şi-o va aminti în Veşnicie.
GABRIEL TODICĂ
[1] https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei-dobrogei/manastirea-dealu-68129.html
