Vi s-a întâmplat vreodată să vă îndrăgostiți iremediabil de un oraș? Recunosc, e o emoție care te pătrunde atât de profund și parcă, în frumusețea ei, îți dă aripi. Acum, așa ca un moment al adevărului, voi dezvălui faptul că nu de puține ori am fost încercată de acest sentiment și, de fiecare dată, a fost unic și spectaculos. A nu se înțelege că mă îndrăgostesc ușor sau că nu sunt o persoană fidelă.☺
În urmă cu două săptămâni am trăit din nou magia unui astfel de moment. Responsabilă pentru nenumăratele exclamații, zecile de fotografii și bucuria aceea copilărească de a descoperi o taină prețioasă, este Oradea.
Ce a declanșat această minunată poveste? Știrea că orașul din vestul țării care se lasă mângâiat de apele Crișului Repede a devenit noua bijuterie turistică a României. Deci, fără prea multe pregătiri și cu imboldul dat de știrile care circulă de ceva vreme pe media, am pornit la drum spre ceea ce avea să se dovedească o surpriză de proporții.
Privind fotografiile rămase mărturie din cele două zile de hoinăreală prin Oradea, încerc și acum să înțeleg ce m-a fermecat cel mai mult. Să fie dantelăria arhitecturală care împodobește întreg orașul, să fie culorile care mângâie cu căldură clădirile încărcate de istorie sau poate perioada aceea premergătoare sărbătorilor de iarnă tatuată jucăuș în viața orașului?
Un lucru este clar, Oradea a fost scrisă cu majuscule în lista celor mai frumoase orașe autohtone, și, dacă stau bine să mă gândesc, rivalizează cu șanse foarte mari de izbândă cu metropole descoperite dincolo de granițele țării.
Aventura pe străzile orașului a început într-o dimineață tipică mijlocului lunii decembrie, cu ger pișcător, fulgi răzleți și podoabe strălucitoare agățate parcă de poalele cerului cenușiu. Cadrul s-a asortat perfect cu nelipsitele mele mănuși roșii și ghiozdănelul călător care adăpostește cu atâta grijă harta deschizătoare de drumuri și noul telefon marca…Moș Nicolae.☺ Știa el că vreau să transpun în fotografiile mele nu doar imagini frumoase ci și emoții.
Punctul de plecare a fost Cetatea Oradea, o locație care m-a vrăjit prin istoria sa și m-a determinat să zăbovesc aici ore întregi, atât pentru a admira interioarele extrem de primitoare și de grăitoare, dar și de dragul ghidului care a știut să dea viață camerelor, zidurilor și lucrurilor desprinse din trecut.
Și pentru că sunt atâtea de spus și de arătat despre această surprinzătoare cetate care parcă pulsează asemeni unei inimi în pieptul orașului, îi voi dedica în viitor un articol întreg pe blog. Ar fi și păcat să nu vă împărtășesc multitudinea de secrete pe care zidurile cetății le ascund cu eleganță și să nu vă delectez cu zecile de fotografii făcute.
După orele petrecute între zidurile cetății și după o vizită scurtă în noua catedrală care mi-a făcut cu ochiul imediat ce am pășit pe podul de lemn care m-a scos din atmosfera medievală, am simțit că foamea își cere drepturile. E adevărat faptul că abia așteptam momentul, știind că în Oradea voi avea ocazia să mănânc la restaurantul lui Adi Hădean. Așa că, am urmat indicațiile GPS-ului și am ajuns foarte repede la MEATic. Ce a urmat? Cred că vă puteți da seama din imagini. Pot doar să spun că, pe lângă alte multe motive, și un prânz la acest restaurant mă va determina să revin în Oradea. E un must do pentru cei care ajung aici.
Cu papilele gustative răsfățate și cu dorința îndeplinită am pornit în a descoperi comorile orașului. Așa am ajuns pe strada Șirul Canonicilor, numele acesteia venind de la monumentul celor 57 de arcade construit în perioada 1758-1875, după proiectul arhitectului F.A. Hillebrandt.
Pasajul inundat cu atâta generozitate de lumina naturală, aceasta creând niște efecte spectaculoase, unește cu eleganță nu mai puțin de zece clădiri. Profunzimea construcției mi-a amintit de Palatul Dogilor. Locul a fost perfect pentru un selfie.☺
Mutându-mi privirea în partea opusă am fost întâmpinată de două clădiri falnice, încadrate perfect de o zonă de parc. Acestea sunt Palatul Episcopal Romano-Catolic și Catedrala Romano-Catolică. Cele două mândrii arhitecturale ale orașului împreună cu Șirul Canonicilor constituie cel mai amplu complex construit în stil baroc din această zonă a țării.
Despre Palatul Episcopal se spune că este o adevărată bijuterie care impresionează prin rigoarea organizării spațiale și sobrietatea decorativă. Chiar dacă de-a lungul existenței sale a avut parte atât de perioade de strălucire cât și de decădere, clădirea nu și-a pierdut nici din demnitate, nici din strălucire.
Despre Catedrala Romano-Catolică, fascinanta construcție denumită în anul 1991 de către Papa Paul al II-lea, Bazilica minor, pot doar să spun atât, spectacol total. Dacă exteriorul m-a atras prin formă și culoare, construcția ieșind vizibil în evidență, interiorul m-a lăsat fără cuvinte. Oricât m-aș strădui să descriu ceea ce am văzut și ceea ce am simțit pășind în biserică, nu aș reuși să redau nici măcar pe jumătate.
După ce am împins ușa grea și am rezistat scârțâitului care s-a amplificat datorită spațiului imens din interiorul bisericii, am avut impresia că am pătruns într-o altă lume. Poate doar privirea blândă a bătrânei care stătea uitată parcă pe una dintre băncile maronii m-a adus cu picioarele pe pământ.
După așa o experință magică am pornit spre locul care avea să îmi ofere o imagine de ansamblu a orașului, Dealul Ciuperca. De aici am dat binețe ninsorii care s-a îndesit de la o oră la alta și am admirat Oradea în toată splendoarea ei.
Surpriza cea mare a venit din partea naturii. A vrut să îmi împărtășescă din secretele ei, scoțând de sub stratul subțire de zăpadă flori proaspete aduse parcă din cel mai fierbinte moment al verii. Mi-am putut imagina acest tablou inundat de verdeață, iar clădirile care se înșiruiau atât de frumos la poalele dealului, dezbrăcate de haina albă. Cu siguranță e la fel de frumos!
Tot despre o priveliște de nota zece a fost vorba și în următoarele ore petrecute cu entuziasmul ajuns la cote maxime, în Piața Unirii. Un studiu recent clasifică centrul istoric al orașului Oradea pe prima poziție în topul celor din țară. Ceea ce a cântărit foarte mult în această evaluare a fost spectaculozitatea arhitecturală a clădirilor care se înlănțuie ca o salbă prețioasă de jur împrejurul Pieței Unirii.
Odată ajunsă în piața care găzduia și Târgul de Crăciun, am hotărât să am mai întâi parte de o privire de ansamblu a zonei. Și pentru că nu se poate vizită în piață fără o ”cucerire” a turnului primăriei, am purces la numărat scările. Multe au mai fost! Ce-i drept, urcușul a fost destul de fragmentat, asta pentru că la fiecare fereastră apărută în cale m-am oprit pentru a mă bucura de tabloul care se așeza la baza turnului.
Dacă pe la jumătatea drumului am fost răsplătită cu dezvăluirea mecanismului orologiului care cântă la ore fixe ”Marșul lui Iancu”, sus, pe terasa turnului, răsplata a fost mult mai mare. Am cuprins cu ochii și cu inima întreaga frumusețe a zonei străbătute de Crișul Repede.
Revenită cu picioarele pe pământ, picioarele ușor tremurânde și pământul atins tandru de un strat subțire de zăpadă, m-am delectat cu minunățiile din jurul meu.
În primul rând am admirat clădirea primăriei. O frumusețe! Edificiul a fost construit între anii 1902 și 1903, în locul clădirii vechi a Episcopiei Romano-Catolice. Frontispiciul neoclasic este deosebit de elegant și atrăgător, având la nivelul superior patru statui alegorice și emblema orașului. Turnul, cel care mi-a evaluat condiția fizică, are o înălțime de 50 de metri și, se spune că este locul preferat al bufnițelor.
Zona pieței este străjuită de două siluete grațioase care par că vor să străpungă cerul, atât prin turlele îndrăznețe cât și prin chemarea clopotelor tânguitoare. Una este Biserica Sfântul Ladislau iar cealaltă este Biserica cu lună.
Prima, este cea mai veche biserică din piața centrală a orașului, fiind construită între anii 1721-1741. Cât despre altarul lăcașului, este cel mai vechi din întreg orașul, datând din anul 1730. Pictura altarului îl înfățișează pe Sfântul Ladislau întinzând o cheie episcopului orașului, iar frescele de pe boltă prezintă diferite aspect din viața regelui sanctificat.
Cea de-a doua biserică mi-a atras în primul rând atenția prin numele pe care îl poartă. De ce Biserica cu lună? În turnul clopotniței înalt de 55 de metri, sub orologiu, se află o sferă vopsită jumătate în negru, jumătate în auriu. Cu ajutorul unui mecanism, bila se rotește imitând mișcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului. Astfel, sfera redă toate fazele satelitului natural al Pământului. Fascinant!
Un alt element care conferă un farmec aparte acestei biserici este portretul lui Horea, unul dintre conducătorii răscoalei de la 1784. Acesta este așezat la loc de cinste și pioasă recunoștință, într-un medalion pe arcul de boltă dintre naos și abisa altarului. De văzut!
Între cele două biserici se ridică o clădire de o frumusețe răpitoare. Vâzând-o, nu am știut la ce să mă duc cu gândul, la un castel din poveștile cu prințese, la palatul fermecat al lui Aladin sau la un tablou pictat cu măiestrie de un artist iubitor de detalii spectaculoase.
Palatul Vulturul Negru a fost construit între anii 1907-1908, clădirea cuprinzând la inaugurare un cazino, hotel și restaurant. Toate acestea se întindeau pe raza a trei străzi. Farmecul complexului este acela că toate clădirile sunt reunite cu ajutorul unui pasaj de sticlă. Atracția principală este vitraliul cu un vultur negru, realizat în 1909, în atelierul unui orădean.
Faptul că seara s-a înstăpânit peste frumoasa piață și peste tot orașul a fost ca un bonus pentru mine. Astfel, am putut admira palatul în toată splendoarea sa luminat fiind ca într-un film cu decoruri magice. Dar, după așa un spectacol nocturn, curiozitatea m-a mânat să mă întorc a doua zi, dis-de-dimineață, să mă bucur de acest spectacol arhitectural, la lumina naturală.
Am zăbovit ceva vreme în Târgul de Crăciun din piață și m-am înfruptat din bunătățile oferite de căsuțele ninse. Atmosfera era de iarnă autentică, cu ninsoare abundentă, copii care alergau la căsuța Moșului să îi amintească dorințele și murmur de colinde acoperind bradul care pusese stăpânire pe tot și pe toate.
Și, dacă e veselie, abundență de prăjituri și cârnați cu parfum de fum, e obligatoriu și un pahar de vin fiert. ☺
Revenind la plimbarea de seară pe străzile din Oradea, pot spune că a fost o adevărată încântare. Da, atunci când sorele pleacă la culcare, orașul parcă e cuprins de magie, clădirile prind viață iar curcubeul își împrăștie cu dărnicie culorile.
Trecând peste Podul Ladislau, locul perfect pentru a admira Sinagoga Neologă Sion, am simțit că am luat bilete în primele locuri la spectacolul oferit de „Parisul de pe malurile Peței„. Despre sinagogă pot fi foarte multe de spus, dar, ceea ce m-a impresionat a fost povestea readucerii ei la viață după ce timpul și ororile trecutului i-au umbrit strălucirea. Faptul că un program de cooperare transfrontalieră a reabilitat monumentul în întregime este lăudabil.
Ce a urmat? Un adevărat regal de clădiri, Casa Adorjan, Teatrul Regina Maria, Palatul de Justiție, Hotelul Astoria, Palatul Miksa Moskovits, Palatul Ullmann, Casa Poynar și multe alte palate, de nu le-am mai putut urmări pe hartă.
Sfat! Lăsați harta în buzunar, e bună pentru cutia cu amintiri, și plimbați-vă pe străzile orașului fără să urmați un traseu anume! Surprizele sunt la tot pasul și nu te lasă să te plictisești. Cât despre fotografiat, dacă aș fi folosit primul meu aparat foto aș fi terminat câteva filme.☺
Cum poți încheia o zi minunată în Oradea? Cu o plimbare tihnită și atent acompaniată de dansul fulgilor reci și lipicioși pe strada Republicii. Aceasta este o stradă pietonală unde, iarna te poți bucura de ornamentele luminoase care se joacă de-a strălucirea în ferestrele clădirilor frumos renovate, iar vara te poți bucura de o savuroasă limonadă la una din terasele îmbietoare.
Eu, m-am bucurat de o altă repriză de fotografiat.
Oradea a fost ultima dorință îndeplinită din 2018. Mi-am dorit foarte mult să ajung aici și răsplata a fost pe măsură. Toți cei care iubesc hoinăreala știu că fiecare aventură trebuie întregită și de o cazare care să îți dea confortul unei odihne binemeritate. Nu sunt genul acela de blogger care să dea prea multe amănunte despre locurile unde m-am cazat. Asta pentru că gusturile nu se discută și, mai mult decât atât, fiecare are un altfel de standard când vine vorba despre locul care te face să te simți binevenit. În cazul cazării din Oradea nu mă pot abține să nu o recomand cu mare căldură. Îi mulțumesc lui Peti pentru atmosfera caldă și primitoare de la Lavand Apartments și pentru faptul că, într-o frumoasă și ninsă dimineață de decembrie, am învățat să fac o super cafea la espressorul pentru aragaz.☺
Oare arată Oradea altfel vara? Merită văzut!
Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!☺
SABINA DULGHERIU
sabina@tarabacuamintiri.ro
https://www.facebook.com/TarabacuAmintiribySabina/
–
Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook și dă follow pe instagram !
